Ce de locuri desprinse din basmele arhaice ne străbat teritoriul. O să vă povestesc despre un alt ţinut de poveste care aşa precum titlul propus, ne vindecă şi ne alină sterilitatea sufletească.
Recitindu-mi descrieri mai vechi despre locuri alese din ţara noastră largă să vi le descriu, anume pentru farmecul lor, am avut aşa uşor impresia unei lumi creată parcă ireal. Ca şi cum v-aş propune evadarea din realitatea cotidiană într-un soi de dimensiune paralelă, poetic descrisa, ruptă din contextul descriptiv al concretului. Ce vreau să vă asigur este că nu am exagerat cu nimic povestind ce am simţit, văzut, atins, făcut. Probabil acesta este felul meu de a percepe realitatea, experienţa, frumosul, minunea. Un ochi pragmatic şi golit de suflet ar fi descris probabil sec şi la obiect două bucăţi de piatră, un drum cu ţărână şi cu pietre sau prea multe gropi, preţuri la artizanaturi care zgârie bunul simţ şi te fac să te simţi jefuit la drumul mare, pungi de plastic lăsate haotic printre copaci, şi feţe triste de turişti închistaţi care vorbesc alt grai decât cel familiar. Şi lista poate să continue cu nota de ironie tristă la modul depresiv. Un ochi îndrăgostit de frumos ar fi descris acelaşi loc în note exact opuse. Frumuseţea este în ochiul privitorului. Zece oameni privesc acelaşi ochi de apă şi îl descriu în zece moduri diferite. Mozaicul de impresii este larg şi în permanentă transformare.
Ce ştiu foarte sigur, făcând o analiză obiectiv detaşată, este că un aspect nu poate fi zdruncinat de nici un ochi subiectiv, iar la concluzia aceasta am ajuns prin experienţă: arta (că este creeată de natură sau de om) bine făcută, mişcă, opreşte timpul în loc preţ de secunde obligându-te să contempli clipa, momentul, locul, subiectul, lucrarea, scopul! Arta face fiorul să te străbată. Nimic nu pătrunde mai rapid şi mai cu efect fiinţa umană decât arta şi frumosul. Că vorbim de locuri de sub pământ, de deasupra de pământ, locuri dintre ape sau din cer.
În fiecare loc care ne mişcă interior, există un fragment de frumos.
Nu ştim de ce ne opreşte paşii în loc şi de ce ne desprinde din medicoritatea în care funcţionăm, câteodată mai mult decât ar fi permis să zacem. Dar fenomenul se întâmplă. Şi nu mai contează cum se întâmplă ci de ce! Aşa ne-au iniţiat pedagogii în lumea celei de a şaptea arte: că nu contează cum faci ceva ci de ce faci acel ceva!!! Accentul se aşează pe DE CE şi nu pe CUM ! E importantă diferenţa. Acolo e toată motivaţia a ceea ce suntem. Se schimbă intenţia se schimbă mesajul, se schimbă tot.
Scurt istoric
Aşadar, periplul meu prin ţară, după fabuloasa Transalpina, am poposit preţ de o jumătate de zi în peştera Polvragi din judeţul Gorj. Modelată de bătrânul Olteţ, de-a lungul mileniilor de stăruinţă, într-o bandă de calcare jurasice din sudul Munţilor Căpăţânii, Peştera Polovragi reprezintă un veritabil punct de atracţie turistică în ansamblul obiectivelor din Nordul Gorjului de Est. Pornind de la Mănăstirea Polovragi, cea care străjuieşte ca o barieră capătul străzii principale aferentă comunei, îndrăznim să urcăm în chei, iniţial de-a lungul Pădurii Polovragi, arie naturală protejată pentru castanul comestibil şi vegetaţia de tip mediteranean.
Ieşind din dreptul pădurii, malul abrupt din dreapta – Muntele Căpăţânii şi străjerul din stânga – Muntele Parâng, vestesc intrarea în Cheile Olteţului. Drumul forestier, de utilitate publică, urcă lin, paralel cu râul Olteţ, care, din abisul albiei sale, desparte cei doi munţi fraţi, săpând încă veritabile chei, cu pereţi verticali, pe lungimea totală de 3 kilometri. După 200 – 300 metri de urcuş prin Cheile Olteţului, în dreapta, se deschide o poartă de dimensiuni impresionante, a cărei amenajare ne îndeamnă să intrăm. Recunoaştem numele: acelaşi Polovragi… Aflăm că, în conştiinţa localnicilor, se păstrează vie o credinţă conform căreia, liderul spiritual al geto-dacilor, Zalmoxe, ar fi locuit în Peştera Polovragi. Tot aici, vracii prelucrau o plantă rară, numită povragă, polvragă, sau polovragă, întrebuinţată în popor ca remediu împotriva bolilor. Este posibil ca denumirea localităţii şi implicit a peşterii şi mănăstirii, să fie de origine dacică, cuprinzând în sine o criptogramă nedescifrată încă, despre vreo concepţie a strămoşilor noştri referitoare la credinţa lor religioasă sau la practicile medicale atât de răspândite în viaţa lor.
Această legendă este consemnată şi de Alexandru Vlahuţă în „România Pitorească”, 1901, prin descrierea zeului protector Zamolxe care îndemna poporul dac la luptă, pentru apărarea gliei strămoşeşti împotriva cotropitorilor, iar „stropii ce se preling şi picură şi azi din steiurile acestea sunt lacrimile lui”, care deplâng soarta poporului dac cucerit de romani.
Cei 800 de metri de galerie vizitabilă (din cei peste 10 kilometri cartaţi de speologi din amonte către aval) reprezintă marea vărsare, iar poarta turistică este avalul, ceea ce explică dimensiunile impresionante de la intrare şi, totodată, necesitatea opririi vizitării începând cu porţiunea inaccesibilă publicului larg. Primul sector al galeriei (aproximativ 400 m de la intrare) prezintă o încărcătură emoţională de excepţie deoarece, fiind cea mai accesibilă porţiune, a fost de-a lungul timpului un refugiu al localnicilor: daci, vraci, călugări, fiecare având marcat cel puţin câte un simbol distinct. Astfel, Scaunului lui Zalmoxe îi corespunde la suprafaţă, după cca. 350 metri copertă de roci, fosta cetate dacică „Cetăţuia”, cuptoarelor de ardere a plantei polvraga le corespunde rădăcina uriaşă a plantei dispărute dar împietrită în tavanul peşterii drept mărturie, iar locul ascezei călugărilor ( 1505-1968) este marcat de o pictură realizată de către un călugăr, în tehnica negru de fum, reprezentând simbolul morţii. Cronologia istorică se încheie cu Izvorul Speranţelor, un gur care nu seacă niciodată, din spatele căruia ne „priveşte” Maica Domnului cu Pruncul în braţe, poate cea de la mănăstirea vecină, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”.
Culorile formaţiunilor dau numele sălilor şi din aval spre amonte întâlnim Bolta însângerată, Camera Albă, Sala Divină, iar istoria locului se dovedeşte a fi bine reprezentată în peştera. Astfel, formaţiunii ce poartă numele de scaunul lui Zamolxe, îi corespunde la suprafaţă, la 350 de metri deasupra tavanului peşterii, Cetatea Dacică de la Polovragi. Cuptoarelor folosite pentru prepararea plantei polovraga li se alatură rădăcina plantei, incrustată în calcar, iar sutelor de ani de refugiu în peştera al localnicilor, calugărilor şi vracilor le stă mărturie o pictură simbolizând moartea.
Peştera găzduieşte o colonie de hibernare de aproximativ 300 de lilieci de peşteră din Ordinul Microchiroptera, Genul Rhynophus, numit popular liliacul cu potcoavă, graţie formei de potcoavă a pliului ce le înconjoară nasul. Toţi liliecii din Ordinul Microchiroptera (liliecii mici) sunt înzestraţi cu radare ultrasonice de diverse modele, ce pot fi încadrate în trei categorii: murmurătoare, scandante şi stridulante. Liliecii care scandează sunt rinololofii sau liliecii potcoavă, frecvenţi în Caucaz şi Asia Centrală, dar şi în peştera noastră. Această potcoavă constituie un difuzor care adună ultrasunetele într-un fascicul direcţionat. Liliecii stau aninaţi de tavanul peşterii, cu capul în jos şi rotindu-se circular, explorează împrejurimile cu ajutorul fasciculului sonor. Acest detector viu rămâne suspendat cu cele zece gheruţe aferente celor două picioruşe, până când o insectă intră în câmpul sonarului său. Atunci liliacul sare pentru a-şi prinde prada. Este capabil de a vâna 10-15 insecte pe minut. Este una din pesterile mari ale tarii noastre, avand o lungime de peste 9300m (impreuna cu galeriile laterale) si care se situeaza, din acest punct de vedere, pe locul 5 intre pesterile din tara.
Spiriduşul din Peştera Polovragi
Cum vorba veche despre omul care sfinţeşte locul, şi-a găsit o semnificaţie aparte în sufletul meu prin întâlnirea cu frumuseţile subterane din Peştera Polovragi, vă mărturisesc că mai mult de jumătate din farmecul locului îl are prezenţa ca un spiriduş a ghidului peşterii din adâncuri. De ce spun asta? Pentru că doamna din filmele scurte pe care le veţi urmări în cadrul acestui material, ghidul peşterii pe care îl veţi vedea împărţind cu maximă generozitate, detaliile locurilor pe care le traversam, este cel mai simpatic ghid al vreunei peşteri vizitate personal şi cel mai molipsitor de energie, entuziasm şi bucuria că te afli într-un asemenea loc. Ori asta se cheamă dedicaţie. Har. Dragoste pentru ceea ce faci. Sunt oameni rari cei din tagma ei. Ar trebui să-i protejăm precum ariile declarate monumente ale naturii.
Fac şi eu cât pot pentru bucuria pe care mi-a împărtăşit-o fără să ne cunoaştem, fără să ne vorbim. Mi-a amintit de spiriduşii din poveştile bunicilor la gura sobei în nopţile de iarnă. Era aceeaşi senzaţia trezită în mine de prezenţa ghidului – spiriduş din Peştera de la Polovragi. Că traversam o lume de poveste în subteran iar ghid îmi era un spiriduş.
Este posibil ca denumirea localităţii şi implicit a peşterii şi mănăstirii, să fie de origine dacică, referindu-se la credinţa lor religioasă sau la practicile medicale din viaţa lor. Aceasta legenda apare in „Romania Pitoreasca”(1901) a lui Alexandru Vlahuta, prin descrierea zeului protector Zamolxe care indemna poporul dac la lupta, iar „stropii ce se preling si picurăo si azi din steiurile acestea sunt lacrimile lui”, care deplang soarta poporului dac cucerit de romani.
La final nu îmi rămâne decât un îndemn : mergeţi, vizitaţi, convingeţi-vă singuri de frumueţea care m-a impresionat şi alături de mine pe toţi cei care i-au trecut pragul. Cuvintele sunt sărace să descrie şi nici nu acoperă toate frânturile de culori, de lumini, de umbre, de care ai parte ca percepţie, în tainele de sub pământ. Spiriduşul ghid te farmecă, te cucereşte, te absoarbe în final locului. Peştera de la Polvragi e tot un punct care face legătura cu rădăcinile din noi. Dacă este să ne căutăm identitatea, cum pe mulţi i-am surprins dorindu-şi dintr-o dată în ultimii ani, e un punct din plasa de direcţii, de unde îţi poate începe cercetarea. Este un punct de reper. Când vom culege tot buchetul de impresii din locurile pe care vă propun să le vizitaţi, nu vom mai avea întrebări. Chiar sper din străfundurile fiinţei asta. Să ajungem la liniştea de după întrebări…
(fotografiile autoarei)
