Olarii bătrâni de altădată aveau o vorbă: ca să fii olar bun, trebuie să fii ager ca şi cocoşul, iscusit ca şarpele, răbdător ca peştele.
Vin străinii să ne cumpere vasele de ceramică din toate colţurile lumii.
Şi noi încă ne uităm nedumeriţi de ce atâta interes pentru nişte bucăţi de lut pictate.
Or fi deţinând nişte secrete la care nu avem acces?
Or fi devenind magice bucatele dacă stau o vreme în umbra lutului lucrat cu mâini dibace şi cu migală, de meşteri pricepuţi care şi-au transmis din tată în fiu meşteşugul, şi noi nu le cunoaştem tainele?
Ne întrebăm, cu multă naivitate şi ignoranţă de foarte multe ori din păcate, de ce atâta interes, de ce atâta diversitate de culori şi forme, la ce atâta efort pentru a le confecţiona, a le lăsa să se închege la temperaturi uriaşe în cuptoare străvechi, la ce atâta trudă de mii de ani pentru nişte blide?
Bătrânul care vindea oalele la marginea unei porţi vechi de casă, la drum în Horezu, zâmbea de fiecare dată misterios când ne vedea nedumerirea în privire. Puteai vorbi cu el despre orice. Despre vreme, despre politică, despre recolte şi dacă s-au copt poamele au ba în vremea asta, despre vite şi traiul greu de la ţară. Dar nimic despre oalele de ceramică. Subiectul ăsta era sfânt. Nu scoteai un sunet de la el. Parcă era depus un jurământ al păstrării secretului ceramicii de Horezu, să nu se ştie niciodată nimic, decât cu eforturi şi strădanie. Aşa aveai impresia de fiecare dată când îl iscodeai. Parcă erai testat din priviri şi după măsurători numai de ei ştiute, dacă meritai să cunoşti sau nu. Şi în tot timpul ăsta maşinile opreau, vânzările mergeau, teancurile de oale scădeau sub ochii tăi în minute, zâmbetele celor fascinaţi de culori se îndeseau, traficul îşi curgea în tot răstimpul ăsta rostul. Iar zâmbetul bătrânului din poarta de Horezu se adâncea cu fiecare oră ce se scurgea, devenea parcă mai misterios, te făcea să zăboveşti şi mai mult să afli răspunsuri.
Şi atunci am avut parcă aşa, o mică revelaţie. Ştiam de ce zâmbea în taină. Bătrânul din poveste era olar. Mi-am dat seama după mâinile gârbovite şi mari, cu palme late, după încheieturile degetelor muncite de talent în nopţi cu har când arta cobora din colţurile de rai, adusă poate prin descântec, în mâinile condamnate să zămislească. Că harul orice formă ia, de multe ori, devine o povară. Puţini înţeleg ce spun. Din lumina ochilor lui simţeai că meşterul se împăcase demult cu sine şi cu lumea. Ştiai asta din privirea lui, din zâmbet şi dintr-un fel anume în care stătea sprijinit cu mâna streaşină să facă umbră la ochi, când te privea, te cerceta…
Atât am reuşit să aflu de la el în poartă, după ce ne-am lipit şi noi de câteva suveniruri, aşa după buget, că venem deja spre casă şi nu mai era loc de risipit. Că emblema ceramicii de Horezu este cocoşul. Şi am mai aflat că olarii bătrâni de altădată aveau o vorbă: ca să fii olar bun, trebuie să fii ager ca şi cocoşul, iscusit ca şarpele, răbdător ca peştele. Cocoşul a fost dintotdeauna un orologiu natural. La români timpul era împărţit după prima, a doua şi a treia cântare a cocoşului. Cântecul cocoşului simboliza trecerea momentului critic şi anunţa victoria soarelui şi a luminii asupra nopţii şi întunericului. În legendele şi basmele diferitelor popoare, strigoii, demonii, elementele malefice nocturne se tem să nu fie surprinse de cântecul cocoşului care le poate fi fatal. Din categoria motivelor simbolice zoomorfe, mai face parte si porumbelul care alături de reprezentări ale peştelui, este unul dintre cele mai vechi reprezentări ale creştinismului. Tot în cadrul motivelor simbolice intră şi motivele vegetale, meşterii preferând bobocii de trandafir, brăduţul (simbolizând nemurirea), trifoiul (norocul), ciorchinii, frunzele, vrejii, precum şi arborele vieţii.
Câteva date tehnice se cer totuşi, dincolo de povestea care mi-a oprit un pic timpul în loc. Exact ca în genul acela de întâlniri rare de-a lungul vieţii, pe care le simţi unice, de impact, care nu se mai repetă, care te pătrund, te îmbogăţesc. Ştiu sigur că nu-l voi mai revedea pe bătrânul din poarta casei de la Horezu. Nu ştim nici unul din noi cât ne este firul. Dar certitudinile acestea nu se explică. Se simt. Şi eu vorbesc despre o certitudine acum.
Ceramica de Horezu se poate recunoaşte, în primul rând, după motivele simbolice folosite. Modelele sunt delicate şi totuşi puternice ca simbolistică, de natură zoomorfă, vegetală şi geometrică. Plecând de la aceste elemente, meşterii olari realizează adevărate obiecte de artă, dar şi de civilizaţie. Cântecul cocoşului, emblema ceramicii de Horezu, anunţă victoria soarelui şi a luminii asupra nopţii şi întunericului. Din aceeaşi categorie fac parte porumbelul şi peştele, ambele simboluri ale creştinismului. Printre motivele simbolice vegetale, meşterii olari modelează în lut ciorchini, frunze, trifoi, vrejuri, brăduţi sau boboci de trandafiri, într-o tehnică aparte. Gama cromatică folosită de olari este dată de tricromia cărămiziu – verde – albastru, pe fond alb – gălbui.
Aceste culori caracteristice centrului Horezu păstrează tradiţii străvechi: ceramica roşie este de provenienţă romană, iar galbenul, verdele şi albul indică arta bizantină. Motivele de pe taierele farfuriilor şi ale platourilor mai pot fi cele tradiţionale brâncoveneşti, spirala (care simbolizează vârtejul vieţii), ornamente cosmoforme precum steaua si soarele, coada de paun, sarpele casei sau pomul vietii.
Orice greşeală poate avea drept consecinţă distrugerea vasului; de aceea, olăritul este un mesteşug rezervat ân exclusivitate bărbaţilor, femeile ajutând eventual doar la decorat, o ocupaţie străveche ce se practica încă din vremuri străvechi, mărturie stând frumoasele vase de ceramică din epoca neolitică, epoca în care pe teritoriul României s-a dezvoltat o civilizaţie remarcabilă. Bărbaţii scot lutul din locuri speciale, îl aduc in gospodărie şi îl frământă cu mâinile, picioarele, sau cu un ciocan mare de lemn, amestecându-l cu apa. Pasta astfel obţinută se curăţă de impurităţi, tăindu-se în felii subţiri şi se lucrează apoi la roată. Roata e formată din două discuri, unul mai mic sus şi unul mai mare în partea de jos, acestea fiind unite printr-un ax vertical. Pe discul de sus se pune bulgărele de pământ, iar discul de jos este mişcat de olar, imprimându-i cu piciorul o mişcare circulară destul de rapidă. Astfel, roata se învârteşte, obţinându-se forme circulare cu contur regulat. Formarea vasului necesită o tehnică deosebită şi o viteză de lucru mare, pentru că pasta nu trebuie să se usuce (uneori vasul se realizează chiar în 40-50 de secunde). După modelare, vasele se lasă la uscat câteva zile, la umbră şi apoi se ard în cuptoare speciale, după ce au fost în prealabil ornamentate şi eventual smăltuite (la blide se smăltuieste numai partea interioară şi marginile). Cea mai răspândită tehnică de decoraţie foloseşte un corn de vită având în vârf o pană de gâscă. Prin corn se scurge culoarea prin pana de gâscă. Avem astfel o veritabilă peniţă. Decorurile fine se pot obţine folosind un beţişor din fire de păr de porc mistreţ. Un alt tip de decoraţie se obţine prin zgârierea cu un vârf metalic a vasului după înmuierea sa în substanţa colorantă, apărând astfel culoarea pastei. O altă tehnica, intalnita in special in sudul Romaniei, consta in aplicarea in relief a unor snururi, braie sau rozete de pasta. Urcioarele, cănile sau serviciile de băuturi sunt modelate şi pictate manual. Smălţuite în interior şi exterior, sunt termorezistente şi pot fi folosite atât în scopuri practice, cât şi la decoraţiuni.
La Horezu, absolut toate culorile sunt naturale. Rosul se obtine dintr-un pamant bogat in oxid de fier (ruseala), iar negrul se prepara dintr-un pamant specific, gasit in eroziunile de dupa ploi. Verdele este dat de arderea cuprului in cuptor, zgura obtinuta fiind macinata si amestecata cu huma. Albul este var amestecat cu piatra alba de munte, arsa si pisata, iar galbenul se obtine din amestecul humei de Medgidia cu oxid de fier. Iata un alt motiv pentru care ceramica de Horezu poate fi folosita nu numai ca obiect decorativ, dar si in uz casnic, fiind realizata integral din materiale ecologice. Multimea vaselor produse isi poate gasi o explicatie in obiceiul ca la nunta sau la inmormantare acestea sa fie sparte. Multe vase se spargeau si inaintea inceperii postului, pentru ca bucatele mancate sa nu fie puse din greseala intr-un vas vechi si sa se “spurce” cu mancare “de dulce”. Oalele se adunau in fundul curtii si se spargeau cu ciomagul, fiind apoi inlocuite cu altele noi. Pana si “prepeleacul” (par cu cateva ramuri in varful carora erau agatate oalele cu gura in jos, ca sa se scurga dupa ce au fost spalate) era distrus, pentru a nu spurca noile vase.
Toate modelele de pe vase sunt pictate manual. Ori asta ştiţi cu toţii ce înseamnă. Se pune suflet acolo. Şi o bucăţică din fiecare. Câtă generozitate trebuie să fie în cei care dăruiesc fragmente din ei pe fiecare colţ de lut pictat cu răbdare. Ce suflete nobile. Probabil de aici şi bucuria inexplicabilă a celor care cumpără, care o dată cu împachetatul unei farfurii pictate măiastru primeau şi o bucată de energie din sufletul celui care i-a dat formă, lipit acolo luminos şi senin în culorile din model….o explicaţie venită aşa cumva empiric şi intutitiv, spun eu….cea care trebuie să găsesc explicaţii în orice. Eu cea care caut răspunsuri mai ales acolo unde se zâmbeşte mult şi se tace, de parcă acolo s-ar afla tot sensul existenţei. Olăritul este o muncă obositoare, necesitând forţă, îndemânare şi cunoştinţe deosebite. Iar cine i-a pătruns înţelesurile şi a lăsat în urma trudei roade plăsmuite cu talent, dând formă creaţiilor doar cu ochii palmelor, cine a reuşit că lase trecătorii cu încântare pe chip doar privind forma şi culorile, înseamnă că şi-a împlinit menirea. Eu una asta am văzut la Horezu şi asta v-am descris. M-am bucurat de moment, am mulţumit în sinea mea divinităţii pentru răgazul oferit, şi m-am grăbit spre alte minuni în drum spre casă. Călătoria abia îmi începuse.
