Din toate direcţiile auzim voci care ţipă: să dăm cu pietre în cei care trebuiau să ne apere, dar nu şi-au găsit altceva mai bun de făcut decât să vândă droguri. Probabil că tonalitatea acestor voci ar putea fi justificată într-o lume în care în Poliţie, Jandarmerie sau ISU ar lucra roboţi, dar cei care poartă uniforme sunt şi ei oameni cu slăbiciunile lor. Câţi dintre cei care acum dau cu pietre sau măcar le caută pe jos ca să poată da au avut răbdare să-l asculte pe colegul de birou şi să-l întrebe ce-l frământă? Probabil că foarte puţini
Fără să mă erijez în apărătorul celor care au vândut droguri (vor răspunde în faţa legii şi a lui Dumnezeu pentru faptele lor), nu pot să nu mă gândesc la faptul că trăim într-o societate în care nu numai că nu ne pasă de cel de lângă noi, dar ne cuprinde şi un sentiment malefic de bucurie când îl vedem că e pe cale să calce strâmb. Dacă se va pune problema unor restructurări, pe el îl vor da afară, nu pe mine, dacă se va vorbi despre avansări în grad, eu voi fi acela, nu el. Invidia, răutatea şi dorinţa de a-i elimina pe cei din jur cu orice mijloace pentru ca nu cumva să se poată face vreo comparaţie (când e unul bun se observă lesne că altul e slab) au luat locul compasiunii, prieteniei şi solidarităţii. Cu toţii uităm că, dacă altuia îi merge rău, acest lucru nu înseamnă că nouă ne merge mai bine. Universul nu e construit după o astfel de logică umană strâmbă şi slavă Domnului că este aşa. Să lucrezi într-o instituţie militarizată nu e cel mai simplu lucru de pe pământ şi nu oricine se poate conforma regulilor stricte şi adesea absurde. De aceea, e nevoie de psiholog, de terapie, fiindcă lipsa unui caracter foarte puternic poate duce la adevărate drame. Să ne amintim de soldaţii care se împuşcă cu arma din dotare în timpul rondului, de poliţiştii care îşi folosesc pistoalele pentru ca să plece mai repede din lumea în care nu mai vor să trăiască. Şi consumul de droguri poate fi o astfel de armă fatală. Dacă nu ai puterea să apeşi pe trăgaci, atunci te scufunzi într-o lume a viselor bolnave şi îi tragi după tine şi pe alţii. E mai uşor să faci rău decât bine, spune înţelepciunea acestei lumi. M-am gândit aseară la oamenii aceştia, la poliţist şi jandarm, dar şi la ceilalţi care şi-au pierdut libertatea pentru o prostie. Din oameni respectabili pe care îi saluta lumea pe stradă cu „Să trăiţi!”, au ajuns nişte infractori pe care îi arătăm cu degetul. Într-o clipă de neatenţie, toată viaţa lor s-a schimbat, iar visele pe care le-au căutat cu atâta ardoare au devenit un coşmar cumplit. Probabil că, în Penitenciar, se vor întâlni cu adevăraţii răufăcători pe care i-au trimis chiar ei după gratii. Ce cumplit trebuie să fie! Sigur le pare rău, sigur ar vrea să dea timpul înapoi şi să procedeze altfel. În loc de terapie, noi, societatea în care ei trăiesc, le dăm ură, deşi ştim foarte bine că sunt nişte oameni bolnavi care au ajuns unde au ajuns din cauza unor suferinţe pe care noi nu le-am văzut. În loc să-i ajutăm să şi le vindece, ne-am bucurat, probabil, văzând că rănile sunt tot mai mari.