Dacă până la evenimentele din decembrie 1989 nu s-a putut vorbi decât în străinătate despre oribilele crime săvârşite de comunişti, ar fi fost de aşteptat ca, imediat, după înlăturarea tiraniei ceauşiste (să se înţeleagă, nu comunismul a fost înlăturat; se vede că neocomunismul e în floare), să se treacă şi aici, în ţară, la o analiză mai amănunţită a acestor crime şi să se spună tot adevărul.
Pe măsură ce se strâng dovezile referitoare la crimele comise de comunişti, creşte rezistenţa „neonomenclaturiştilor” (chiar din toate partidele parlamentare) la recunoaşterea acestor crime. Îi nelinişteşte pe unii. Cineva se teme de dezvăluirea acestor crime.
Una din explicaţiile privind împotrivirea multor decidenţi privind accesul la dosarele fostei securităţi, darea în vileag a atrocităţilor comise, ţine, aşadar, de partea materială. De partea sufletească, nici vorbă. Comunismul a fost şi din acest punct de vedere foarte hrănitor. Urmele nedigerate din „stomacul stângii intelectuale” fermentează până în ziua de astăzi. Cred că destul ne-au hrănit comuniştii cu astfel de „adevăruri”, nemaifiind dispuşi să le mai cultivăm şi noi în continuare. E incorect şi imoral să astupi gura celor ce plâng milioanele de victime ale comunismului.
Nedovediţii, rămân oricând periculoşi. Păcatul, uşor, se amestecă cu crimele organizate şi corupţia la nivel înalt. Ei, chiar se tem că pot fi iertaţi, aşa cum victima, din cartea părintelui Zosim Oancea[1] (învăţătorul Toţea) a avut puterea să ierte pe propriul călău (colonelul Manciu), care l-a condamnat în timpul rebeliunii legionare. Odată cu venirea comuniştilor la putere, a fost condamnat şi călăul. Acesta, acum se târa înaintea victimelor sale şi plângea, motivând că nu şi-a dat seama de ceea ce făcea. Îi ruga pe toţi ca să-l ierte. Nu numai că l-a iertat, dat învăţătorul a făcut mult mai mult, ceva de neconceput de noi, muritorii de rând. Colonelul a trecut pe lumea cealaltă. Lângă trupul rece al colonelului era învăţătorul, cu ce credeţi? Cu o lumânare, în mână, aprinsă! Stătea în genunchi, se ruga lui Dumnezeu pentru iertarea călăului său. Pur şi simplu: un spectacol de necrezut, suprauman.
Urmând acest exemplu de iertare, domnilor demnitari (pardon, unii merită apelativul „tovarăş”), spargeţi această oglindă „hâdă”, cu adoptarea şi votarea, în variantă sănătoasă, a legii ce facilitează accesul la identităţile noastre ascunse. Nu vă fie teamă! Că veţi fi iertaţi.
Da! Nu greşesc când spun că veţi fi iertaţi, aşa, pur şi simplu, deoarece românul prin firea lui a fost întotdeauna răbdător, dar mai ales iertător.
[1] Zosim Oancea, Închisorile unui preot ortodox (memorii), Editura Christiana, Bucureşti, 2004, 244 p.
