Privind din avion, Daniel Tudor, preşedintele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor (CSA), pare un specialist demn de toată stima, care, printre altele, a reuşit să facă şi o avere impresionantă dintr-o piaţă a asigurărilor în care s-a învârtit cu abilitate. Puţini ştiu însă prin ce manevre de culise a ajuns Tudor atât de bogat, iar acum nu mai poate să renunţe la acest drog al îmbogăţirii din asigurări.
Înainte să depănăm firul îmbogăţirii domnului Tudor, am putea spune că, din 2006 şi până în zilele noastre, CSA s-a aflat sub “domnia” lui Tudor, nu Vladimirescu, nici Vadim, ci Daniel. Un singur an a fost întreruptă această domnie a lui Tudor, probabil dintr-un accident.
Daniel Tudor şi-a făcut intrarea în piaţa locală a asigurărilor la scurt timp după Revoluţie, în 1992 el înfiinţând societatea RAI,după ce anterior lucrase în Belgia la o companie de asigurări (1982-1989).
Pe la jumătatea lui 2005, în funcţia de director general adjunct executiv al RAI Asigurări este numită Angela Toncescu, care anterior ocupase funcţia de preşedinte al consiliului de administraţie al Ardaf. Atenţie la acest aspect!
În iunie 2006, profitând de sprijinul politic pe filiera PNL Buzău dar şi pe lângă premierul Tăriceanu, Tudor o propulsează la şefia CSA pe Angela Toncescu, nimeni alta decât directorul general al societăţii de asigurări RAI al cărei proprietar era.
Şi acum încep adevăratele manevre. La numai două luni distanţă de la numirea în fruntea CSA, doamna Toncescu introduce compania Ardaf, pe atunci deţinută deOvidiu Tender, în administrare specială, pe fondul problemelor de lichiditate. Administrator special este numit Radu Cocea, un apropiat al Angelei Toncescu.
În paralel, intră “oficial” în scenă Daniel Tudor, care anunţă o înţelegere cu grupul ceh PPF (deţinut de controversatul miliardar Petr Kellner) pentru vânzarea RAI.
Valoarea tranzacţiei a fost de câteva milioane bune de euro, surse din piaţă spunând că s-a cifrat la 9-10 milioane euro. Un preţ excepţional pentru o companie mică precum RAI, care avea o cotă de piaţă de numai 0,4%. O să vedem în scurt timp că acest “deal” era de fapt condiţionat de o ţintă şi mai mare.
În plin proces de administrare specială la Ardaf, Tender este “încurajat” să îl numească pe Tudor director general la Ardaf şi anunţă că societatea este de vânzare.
Abia acum iese la lumină planul lui Tudor de a intermedia vânzarea Ardaf către cehii de la PPF, la pachet cu compania sa RAI. În urma cumpărării, PPF obţinea o companie de top 10, Ardaf având o cotă de piaţă de 4%.
Sub spectrul falimentului, Tender vinde Ardaf singurului cumpărător PPF cu 30 milioane euro, în condiţiile în care Tudor obţinuse pe RAI, o societate de 10 ori mai mică, o sumă de 10 milioane euro.
Aprobările de la CSA merg şnur şi cehii devin proprietari, iar Tudor mai rămâne ceva vreme director general şi preşedinte al Ardaf pentru a manageria compania în stilu-i “întreprinzător”.
Una din cele mai bune afaceri făcute de Tudor la conducerea Ardaf a fost vânzarea către el a sediului central al Ardaf, fostul sediu al Băncii Columna, din strada Primăverii nr. 29. Ca să poată masca această tranzacţie de ochii investitorilor, Ardaf fiind listată atunci pe Rasdaq, Tudor a delegat către consiliul de administraţie competenţele vânzării clădirii şi terenurilor. În acest fel, sediul central al Ardaf, care reprezenta peste 30% din valoarea activelor companiei, a fost vândut unui offshore din Cipru deţinut de Tudor, spun surse din piaţă.
Vânzarea s-ar fi făcut pentru 12 milioane lei (3,2 milioane euro), în condiţiile în care clădirea fusese achiziţionată de Ardaf printr-un credit de la Banca Transilvania în valoare de 25 milioane lei (circa 7 milioane euro).
Dacă paguba de circa 3,5 milioane euro nu fusese de ajuns pentru Ardaf, compania a ajuns să plătească o chirie ameţitoare pentru fostul sediul al său, de 100.000 euro lunar. În plus, surse din cadrul companiei declarau că salariul lui Tudor ca director general al Ardaf depăşea 100.000 euro lunar.
Abia în 2009, cehii îl schimbă pe Tudor de la conducerea Ardaf, după ce acesta a derulat suficiente tranzacţii “speciale”.
În acest fel a ajuns Tudor să se îmbolnăvească de drogul îmbogăţirii din asigurări şi se pare că nu se poate lăsa. Chiar dacă nu se mai bucură de aceeaşi susţinere politică la fel ca pe vremea lui Tăriceanu, Daniel Tudor vrea în continuare să aibă o funcţie de vârf în noul organism de supraveghere a sistemului financiar – ASF (Autoritatea de Supraveghere Financiară). S-ar putea ca acesta să fie capătul de drum al lui Tudor în asigurări. Oricum, ar trebui ca autorităţile ce veghează la integritatea actorilor principali din spaţiul public să ia act de tot parcursul şi înavuţirea lui Daniel Tudor.
