Dormeam cu toţii, cei născuţi şi cei nenăscuţi încă, în burţile mamelor noastre, neştiutori şi indiferenţi. Un sîmbure dădea rădăcină pe Muntele Măslinilor. Luna tremura într-un colţ de cer, eclipsată de-o stea călătoare.
O femeie năştea un prunc în iesle, sub privirile aburite ale vitelor. Dormeam cu toţii, cei născuţi şi cei nenăscuţi încă, o mie de generaţii de oameni înghesuite în burţile a o mie de generaţii de mame, neştiind că lumea noastră nu va mai fi niciodată la fel. Armatele se pregăteau de războaie pe care le-au dat sau pe care nu le-au mai dat niciodată. Pe mări, corăbii luptau cu furtuni sau lîncezeau, la ancoră, în porturi. Vinul îmbătrînea, secundă cu secundă, în chiupuri. Un prunc într-o iesle se pregătea să ia pe umerii lui păcatele lumii, fărădelegile cu voie şi fără de voie, neputinţa noastră din veac. Şi nu l-au anunţat trompetele heralzilor, cortegii de sărbătoare n-au ridicat praful pe drumuri în cinstea-i. Numai un înger a înspăimîntat şi bucurat păstorii pe cîmp şi trei înţelepţi au adus, pe ascuns, daruri. Iar noi dormeam cu toţii, cei născuţi şi cei nenăscuţi încă, în burţile mamelor noastre, neştiutori în privinţa darului ceresc. Dormeam sau făceam dragoste în odăile noastre, departe de obrazul curat al lunii. Sau ne îngrijoram pentru soarta grîului din hambare. Ori plănuiam case noi. Călătorii pe care le-am făcut sau pe care nu le-am făcut niciodată. Visam.