Dacă pietrele de la Histria ar vorbi brusc într-o zi, arheologia s-ar dizolva ca ştiinţă, iar zidurile timpului dintre epoci s-ar topi.
Strabon a vorbit despre Histria. Cel mai vechi oraş de pe teritoriul României. Primul oraş în care s-au bătut monede pe teritoriul ţării noastre. Locuit timp de 1300 de ani fără întrerupere, începând din vremuri vechi cu mult înainte de naşterea creştinismului, întemeiat în jurul anului 657 i.Hr. (după istoricul Eusebiu) de colonişti veniţi din Milet, oraşul a traversat epoca greacă şi romană, fiind o vreme inclusiv sub dominaţia lui Burebista, în jurul secolului VII era noastră oraşul ajunge să fie într-un final distrus de atacurile avaro-slave şi devine un oraş pustiu părăsit de locuitorii săi. O istorie extrem de frământată, într-o perioadă suficient de lungă pentru ca moda timpurilor de atunci să îşi lase amprenta, un oraş redescoperit în anul 1868 de arheologul francez Ernest Desjardins, iar mai apoi cercetat fiind aprofundat în 1914 de către Vasile Pârvan, cetatea Histria botezată după numele fluviului Istros, cum era denumită Dunărea de către greci, devine unul dintre cele mai atractive puncte turistice de pe teritoriul Dobrogei.
O adevărată carte de vizită pentru pasionaţii de istorie. O adevărată poveste pentru romanticii fascinaţi de legende. O adevărată bijuterie arhitectonică pentru cei pasionaţi de unghiuri, metode de construcţie antic şi un loc cu o energie specială, aparte. Spun asta pentru că, plimbându-mă printre zidurile vechi ale cetăţii în sfârşit de vară, pe o zi cu un soare apăsător, fără nici un strop de vânt, liniştea dintre pietrele colorate în zeci de nuanţe, termele romane uscate de apă şi de timp, peste care am trecut, am rămas cu un amestec ciudat ca şi gust ori senzaţii, când vine vorba să pot localiza în timp o locaţie. Nimic nu era familiar decât pe porţiuni foarte scurte.
Treceam printre zidurile şi culoarele înguste, dar colorate diferit în funcţie de epoci, şi perioade, şi abia când reuşeam să mă obişnuiesc cu un fragment din spaţiul cetăţii ca aparţinând clar perioadei romane, imediat la nici un metru după o cotitură, eram deja în altă epocă, în alt cult religios, în altă atmosferă. Încercam să îmi imaginez ce gînduri aveau locuitorii acelor presupuse moderne, pe atunci, privilegiate aşezări. Zidurile vorbeau singure iar sutele de cuburi de piatră, zecile de nuanţe cărămizii, roşiatic aprins, de culoarea nisipului sau în nuanţele întunecate ca şi cerul de vară înainte de furtună, te derutau pănâ într-acolo că nu mai ştiai direcţia în care mergi sau dacă etapele pe care le traversai prin praful vechilor drumuri cu pietrele şlefuite de numărul paşilor comercianţilor cetăţii, erau cele înşiruite cronologic în mersul firesc al timpului sau haotic fără nici o logică. Să nu mai ştii dacă mergi înainte sau înapoi, geografic vorbind, probabil nu este o senzaţie foarte stranie, dar să nu mai ştii dacă mergi înainte sau înapoi din punctul de vedere al timpului, deja vorbim de un alt tip de derută.
Doar pentru această senzaţie stranie, pe care nu o regăseşti nici într-un alt loc decât la Histria, şi tot merită făcut efortul unei călătorii până la liniştea nemişcată a oglinzii lacului Sinoe.
A fost odată ca niciodată, în vremuri de demult, pe malul lacului Sinoe, ”la o depărtare de 500 de stadii de gura sacră a Istrului…” (după cum precizează Strabon), o mândră cetate cu ziduri mari şi groase numită inspirat HISTRIA……aşa ar începe povestea noastră. Histria cea cu nume de zeitate sfântă protectoare, inventată acum pe moment de noi, de ce nu, în caz că nu ar fi existat vreodată. Un mândru port la Marea Neagră, o fostă colonie greacă ce urma să joace un rol important istoric în plan politic mai ales, prin participarea la revolta oraşelor pontice împotriva regelui macedonean Lisimah, la război împotriva Bizanţului şi la conflictul care l-a opus pe Mithridates al VI-lea Eupator romanilor. Oraşul era format din două părţi distincte, acropola şi aşezarea civilă, după un model des întâlnit în oraşele antice greceşti, structură care a fost menţinută pănâ la abandonrea oraşului în sec şapte d.Hr.
Unul din motivele abandornării oraşului a fost şi colmatarea vechiului golf al Mării Negre, în care era amenajat portul, golful devenind în prezent complexul lagunar Razelm-Sinoe.
Primele monede bătute pe teritoriul României la Histria. Monede de argint turnate care au pe avers simbolul oraşului reprezentat de un vultur pe un delfin spre stânga şi legenda IETPI încadrate într-un pătrat, iar pe revers două capete umane alăturate şi inversate. Aşezarea era înconjurată de un puternic zid de apărare cu două turnuri şi zece porţi doar în latura de vest, era alimentată cu conducte lungi de peste 20 de km care alimentau şi termele construite în epoca romană, străzile erau pavate cu piatră şi oraşul poseda atât instituţii de educaţie fizică (gymnasion) cât şi cultural-artistice (museion).
Necropola, situată în afara oraşului antic, cuprinde numeroşi tumuli funerară şi un număr mic de morminte plane. Cel mai des utilizat rit funerar în perioada construcţiei tumulilor a fost incineraţia. Tumulii din necropola de la Histria au în infrastructura lor un şant periferic, o platformă funerară şi o centură din pietre de tipul şisturilor verzi. În centrul movilei sunt morminte unde, lângă mort, sunt depuse vase, în special amfore. La vremea construirii cetăţii, actualul lac Sinoe era golf deschis la mare. O cetate absolut impresionantă, un loc în care te simţi teleportat în alte vremuri. Pentru că tot ceea ce nu se mai găseşte între zidurile antice regăseşti în spaţiul amplu amenajat al Muzeului Arheologic Histria, la nici 100 m de intrarea în cetate. Sunt expuse piese de areologie greacă, romană, bizantină, provenind din cercetările de la Histria şi împrejurimi: amfore, inscripţii, vase de ceramică, sticlă, opaiţe, podoabe, basoreliefuri elenistice, documente apigrafice. Situl arheologic ”Cetatea Histria” este inclus pe lista Monumentelor Istorice cu trei sub-coduri: cetate, aşezare civilă, necropolătumularăşi plană. Din 2001 Cetatea Histria a fost inclusă oficial pe Lista Patrimoniului European. Un episod interesant de amintit ar fi cel din sec. I î.Hr. care aduce noi frământări şi pricole externe: regele Pontului, Mithridates VI Eupator, trimite la Histrita unul dintre strategii săi, în anul 72 î.Hr. aduce primele armate romane care, sub comanda lui M-Terentius Varro Lucullus, scot coloniile vest-pontice de sub influenţa lui Mithridate, iar câţiva ani mai târziu, regele get-dac Burebista cuprinde cetatea sub stăpânirea sa.
Odată cu moartea lui Burebista, cetatea trece sub stăpânire romană, încheindu-se astfel perioada de autonomie. Dacă în perioada romană timpurie incinta cuprindea o suprafaţă destul de mare, în urma violentelor atacuri carpo-gotice sec. II-III d.Hr., atacuri care au dus la distrugerea totală a oraşului, locuitorii din epoca romană târzie sec.IV-VII d.Hr. sunt obligaţi să se restrângă la o suprafaţă a zonei urbane de circa 7 ha.
Un loc uluitor prin mixtura unor epoci foarte bine conturate şi dezvoltate. Un loc asemănător cu Bruxelles-ul de astăzi ca trimitere la ideea de ”intercultural”, de ”cosmopolit”, de ”modern”, evident cu măsura bunului simţ al acelor epoci. Dar cât cunoaştem astăzi real despre acele epoci apuse? Decât poate doar două-trei firave izvoade, ori poate relatări ale scribilor acelor vremuri care însemnau fidel sau la poruncă relatarea evenimentelor cu mai mult sau mai puţină subiectivitate. Cine poate să îşi imagineze complet şi fidel, complexitatea a ceea ce a fost cândva Histria? Frumuseţea nu cred că stă într-un răspuns. Ci în senzaţiile pe care ţi le creează locul dacă ştii să priveşti. Dacă ştii să vezi acolo unde ochi de arheolog nu a putut să pătrundă. Unele locuri au un farmec aparte şi e atât de dificil să le descrii aroma, e atât de abia perceptibil gustul, atât de magnetic ţi se imprimă simţul aventurii şi al cercetării sau al descoperirii pe cont propriu, încât sentimentul că pleci de acolo virusat, îmbolnăvit de dorinţa de a cunoaşte şi de a pune cap la cap piesele unui mozaic, e foarte măruntă ca descriere. Sau impact. Te intrebi la final dacă vrei să scrii despre ce ai văzut, dacă are rost să te risipeşti în condensarea în câteva paragrafe de secole bune de istorie.
O istorie plină, bogată, încercată, testată de viaţă, o istorie trecută prin tot ce înseamnă experienţa. O cetate vie, bântuită de mii de sandale târâte pe lespezi, de vieţi scurse printre pietrele tăcute, pietrele pe care dacă printr-o minune le-ai putea deschide să cuvânte ţi-ar povesti ani în şir dramele unor vieţi apuse, ţi-ar povesti despre dragoste, despre libertate, despre sclavie, despre foame, despre gustul victoriei şi al înfrângerilor, ţi-ar povesti despre banchete şi petreceri, despre frică, despre gustul banului şi al lăcomiei, despre gustul puterii şi al invidiei, ţi-ar povesti despre nedreptate, despre bucurie, despre delicateţe şi vieţi nou născute, despre frumuseţe, despre eleganţă şi rafinament despre pasiune, despre furtuni, despre apusuri de soare incredibile şi răsărituri pe măsură. Dacă pietrele de la Histria ar vorbi brusc într-o zi, arheologia s-ar dizolva ca ştiinţă, iar zidurile timpului dintre epoci s-ar topi.
Rămâne doar imaginaţia să ne poarte în nebănuite sunete şi limbaje. Şi ceea ce nu ne pot descrie dovezile arheologice, rămâne doar să completăm noi cu imaginaţia la faţa locului. Dar cu o singură condiţie: să fim fizic acolo! Printre pietre. Să legăm o prietenie de taină cu ele şi să le câştigăm încrederea. Şi atunci, la timpul potrivit, ele vor vorbi iar noi. Dacă vom merita, vom afla.
(fotografiile autoarei)