Primarul Ovidiu Creţu este a doua personalitate a Bistriţei votată masiv de cititorii noştri. Fiind câştigătorul detaşat al categoriei Administraţie, i-am luat un interviu edilului, care s-a dovedit plin de solicitudine.
Reporter: Începem cu felicitările noastre. Iată că nu doar oferiţi diplome, mai şi primiţi…
Ovidiu Creţu: Da, vă mulţumesc, mă simt onorat. Am apreciat ideea dumneavoastră prin care oamenii şi-au votat preferaţii.
Rep.: Trecem direct în problemă. Care sunt cele mai importante proiecte pe care le aveţi în derulare acum pentru dezvoltarea municipiului? Ce este cel mai important să finalizaţi?
O.C.: Faţă de programul din campania electorală ca manager şi ca şi coordonator al programelor, trebuie să te adaptezi la situaţia din teren, pentru că sunt unele lucruri care se blochează sau merg foarte încet din diverse cauze şi, dacă rămâi încremenit în problemă, rişti să blochezi totul. Am ţinut la lucrurile cu care am pornit la drum, au apărut altele pe parcurs, unele proiecte au rămas blocate, dar am găsit alte posibilităţi pe care am putut merge pentru că un oraş trebuie să se mişte, altfel moare. Cele mai importante proiecte pentru Bistriţa sunt Wonderland şi şoseaua de centură, ambele fiind foarte mult frânate la fiecare pas fiind câte un obstacol. Am văzut că lucrurile nu merg bine în acea direcţie şi atunci am accesat fonduri europene pentru locuinţe sociale, străzi. Trebuie să ne dezvoltăm, să producem, să vindem, astfel încât să se mişte comunitatea, să aducem bani în comunitate. Fondurile europene accesate au însemnat foarte multe locuri de muncă, am avut optsprezece şantiere, au însemnat supraalimentarea bugetului, au însemnat alţi bani care au venit şi au alimentat alte proiecte.
Rep.: Le puteţi pronostica un termen final de realizare celor două mari proiecte menţionate?
O.C.: Şoseaua de centură are un deadline care nu mai intră în discuţie, este obligatoriu să fie finalizată în 2015, dacă nu reuşim până atunci nu se mai decontează nimic, este un proiect cu fonduri europene. Centura poate fi realizată în anul următor, deja pot intra buldozerele, poate nu chiar în luna mai, cum prevăzut iniţial, ci în luna septembrie. La Wonderland, la ora actuală, partea cea mai avansată, pârtia de schi, merită făcută de noi, suntem deja cu toate documentaţiile la zi şi cu toate avizele obţinute în sfârşit şi mai ales am reziliat şi contractul de comodat care a existat între primărie şi unitatea militară. Din anul viitor putem începe lucrările. dar aici nu avem finanţare. Putem face un credit pe termen lung care să fie luat pentru pârtia de schi din Wonderland şi parcul industrial de la Sărata sau alte variante, dar acum o altă soluţie nu o văd acum. Vorbim de sume în jurul cifrei de opt milioane de euro, care nu ar fi o problemă foarte mare pentru noi. De exemplu, m-am ferit să fac un credit pentru a face asfalt, asta nu ar fi însemnat o investiţie. O stradă de pământ nu ne aduce nimic în plus. În schimb, un proiect ca şi Wonderland sau alte parcuri de distracţii ne pot aduce venituri la buget cu care poţi să acoperi dobânda.
Rep.: Dincolo de proiecte, cum aţi reuşit să finalizaţi ultimul an? Cum aţi reuşit să faceţi o echilibristică elegantă şi să împăcaţi viaţa de familie şi viaţa profesională?
O.C.: Păi nu am împăcat-o deloc. Am sacrificat viaţa de familie în favoarea vieţii profesionale. Familia pot spune fără nici o reţinere că mi-am neglijat-o. Într-un fel, nu am fost un începător în ale familiei. Copiii mei sunt ambii absolvenţi de şcoli superioare, băiatul lucrează în străinătate, fiica este la Cluj.
Rep.: O să-i implicaţi vreodată în politică?
O.C.: Nuu. Fiul meu este chiar vehement împotrivă, el lucrează în cercetare, nu are tangenţă cu această direcţie, iar fiica este abia la început de carieră, este medic stomatolog. În schimb, nu se ştie niciodată ce poate aduce viitorul. Nu le recomand şi nu-i direcţionez în această alegere. Nici eu nu sunt un om politic. Sunt ceea ce s-ar numi mai degrabă un administrator şi am intrat în sferele politice conjunctural. Prin anii ’95 am fost prefect, intrasem în acţiuni lejere politice, am fost promovat prefect al judeţului. Apoi mi-am văzut de fabrica mea şi de proiectele mele o perioadă mai lungă. În 2004 a sosit o propunere din partea d-lui Pupeză să candidez pentru Senat, am crezut că face glume. M-a chemat de vreo trei ori. Eu îmi vedeam de fabrică în acea perioadă. Eram în PUNR, eram pe destrămare atunci, şi am acceptat să fiu o perioadă viceprimar, ţin minte că am pierdut teribil de mult la salariu atunci, pentru familie fiind un sacrificiu, aşa a fost să fie conjunctura. Nu am putut lucra cu dl. Vasile Moldovan care atunci era primar şi am plecat înapoi la ale mele la fabrică. Apoi a venit propunerea d-lui Pupeză pentru direcţia spre Senat. Sigur că eşti mândru să spui că ai fost senator al României, dar nu a fost o perioadă a vieţii mele din care să trag foloase ca satisfacţii morale. Nu m-am simţit inutil nici ca viceprimar, ce vreau să spun este că am un stil al meu de a vedea lucrurile şi nu ne-am înţeles. Nici în Senat nu m-am simţit pregătit pentru aşa ceva, dar şi-au făcut bine socoteala cei care conduceau atunci şi doreau voturi din zona industrială, eu fiind cunoscut în zona de care erau ei interesaţi. În loc să mă retrag la fabrică înapoi, nu era cine să candideze pentru primărie şi mi-au cerut să candidez, să ajung în turul doi cu dl. Moldovan care din sondajele de atunci câştiga sută la sută. Am intrat în joc, eram senator, aveam mai mult timp şi, după ce intri în horă, te ambiţionezi.
Rep.: Ştiu că a fost o perioadă dificilă pentru dumneavoastră chiar la început. Ce nu ştie lumea când priveşte din afară? Ce înseamnă responsabilitatea unei astfel de funcţii? Din afară, totul pare extrem de simplu, totul este plin de sclipici. Aţi considerat reuşita aceasta o victorie? Cum a fost primul an ca şi primar?
O.C.: Aşteptam să găsesc nişte pregătiri aici pentru ceea ce însemna accesarea fondurilor europene. Din păcate, nu a fost deloc interesată vechea administraţie de această problematică şi acest aspect ne-a cauzat prejudicii, pentru că, neavând proiecte, nu am avut cu ce să ne prezentăm pentru a cere finanţări. M-am ocupat personal de managementul lucrurilor, echipa de atunci nefiind pregătită deloc pentru astfel de aspecte. Cu toate că eu lucrez aici cu oamenii pe care i-a lăsat aici dl. Moldovan, nu am dat afară, cred că oamenii au nevoie de o nouă şansă. Ca primar poţi să corupi pe unul şi pe altul dacă eşti ticălos, să-l faci să lucreze rău, dar vor încerca oamenii să trăiască şi te vor ţine minte dacă aplici aşa metode. Am încercat să-i valorific pe cei care se aflau atunci în echipă şi pot afirma că am găsit oameni de mare calitate. Este pentru prima dată când în viaţa mea am găsit o echipă extraordinară de femei deosebit de capabile. Eu veneam dintr-o lume industrială a bărbaţilor. Sunt foarte mulţumit de colaborarea pe care o am cu doamnele din echipa mea, de exemplu: Liliana Coceşiu, Elena Prisăcaru, Monica Pop, Adriana Guţă, Cecilia Pungovschi etc.
Rep.: V-aţi format o echipă, efectiv.
O.C.: Fără echipă, capotezi. Dacă nu aş fi avut echipe foarte bune în câteva compartimente, atunci tot ce am realizat acum era doar o dorinţă. Începând cu direcţia de integrare, apoi cu direcţia tehnică şi direcţia economică, plus juridică, dacă nu aveam oameni de calitate aici, care nu doar să îşi dorească să se implice, ci să ştie meserie, atunci muream.
Rep.: Cum aţi reuşit să aplicaţi regulile unui sistem privat, ale unei afaceri din care venea şi experienţa dvs., într-o instituţie în care lumea nu era obişnuită să lucreze într-un asemenea ritm?
O.C.: Oriunde eşti manager… esti manager. Dacă nu ai aceste calităţi, nu iese nimic. Poate par lipsit de modestie, dar pentru a fi aşa trebuie să ai şi nişte calităţi genetice. Chestiuni care ţin de psihologie. Un manager care nu cunoaşte psihologie şi nu o poate aplica nu are şanse. A determina un coleg să lucreze nu e legat de ameninţare, ci de motivare. Motivarea este un fin proces psihologic. Nu întotdeauna am reuşit cât am vrut eu dar echipa care mi s-a format încet în primărie a observat că lucrurile nu trec neobservate, că ceea ce fac ei este important, le-am creat starea de spirit prin care să îşi adopte ei obiectivele. Când am finalizat reabilitarea Colegiului „Andrei Mureşanu”, cei care au lucrat acolo pentru managementul de proiect s-au simţit ca şi cum ar fi avut o victorie a lor. Le dă impuls. Fac analize pe proiecte în fiecare săptămână. Intru în detalii, nu sunt genul de manager esenţialist care dă de lucru la cinci oameni şi el are timp pentru alte aspecte. Nu. În fabrică ştiam ce face şi sudorul, ştiam ce înseamnă şi sarcini de atelier, pierzi foarte mult timp dacă nu le ştii pe toate. Puteam să deleg totul, dar nu sunt genul. Din această cauză, probabil, familia suferă câteodată. Cei cu care lucrez, având parte de exemplul personal, că am răbdare să mă uit la fiecare pagină, că stau de vorbă pe proiectul respectiv pe toate problemele care apar, şi-au descoperit o zonă de care probabil nici ei nu erau conştienţi şi şi-au schimbat comportamentul, devenind astfel profesionişti în ceea ce fac. Procedurile în zona publică sunt cumplit de greoaie. Dacă vreau să fac un lucru aici îmi ia de cinci ori timpul care mi-l ia în fabrică. Dacă am de schimbat un bec îl schimbam. Aici trebuie o sumedenie de proceduri care nu se pot simplifica pe moment. Sistemul birocratic a fost perfecţionat în timp, pentru că toată lumea a presupus că funcţionarul este un hoţ. Şi au fost hoţi. Dar nu funcţionarii erau hoţi. Cei care conduceau funcţionarii erau hoţi. Şi pentru a se îngrădi jaful s-au făcut mii de reguli de care nu poti trece, te împiedici, nu te poţi mişca. De exemplu, acum, de sărbători, am avut de pus ghirlande luminoase în oraş şi s-a făcut licitaţie pentru asta. M-au ţinut din iulie în procese până la final de noiembrie, când în sfârşit s-a finalizat şi ultima fază, s-au semnat contractele şi am reuşit să aducem ghirlandele. În loc să începem în septembrie să stăm liniştiţi să facem verificări, ne-am judecat. Şi acestea sunt peste tot.
Rep.: Cu toate dificultăţile, vă gândiţi la o nouă candidatură.
O.C.: Da, am anunţat deja că voi candida. Sunt multe motive şi pentru a candida şi pentru a nu candida. Cele două obiective şi câteva în plus vor fi abandonate. Dacă vine altcineva în loc după mine, sunt convins că Wonderland-ul va dispărea şi centura la fel. Trebuie să te cerţi cu poate trei sute de oameni, aşa este făcut sistemul care funcţionează acum peste tot, feedback-ul negativ se amplifică de zeci de ori, dar feedback-ul pozitiv moare repede. Este incredibil sistemul. Toţi doresc locuri de muncă. Dar cei care au terenuri acolo nu fac nimic. De exemplu, proprietarul care are teren în zona pe unde va trece centura şi nu vrea să mute gardul doar cu doi metri mai încolo, creează o problemă. Acesta este un oraş, aceasta este o comunitate care se dezvoltă, trebuie să ne gândim la viitor, suntem afectaţi, totul ne afectează. Satisfacţia lucrurilor realizate nu trebuie neglijată. În poziţia pe care o am aici pot jalona performanţa. Sigur, recunosc că sunt orgolios şi îmi pasă de ceea ce se face şi nu se face. Faptul că vor rămâne după mine zece blocuri sociale, monumente ale eroilor, reabilitarea parcului municipal, sunt aspecte care mă motivează suficient să vreau să continui.
Rep.: Aţi enumerat un şir de reuşite profesionale, sunt convinsă că sunt mult mai multe. O satisfacţie personală care vă unge sufletul există?
O.C.: Pot spune că atunci când am dat cheile la primele 40 de familii care stăteau în nişte condiţii mizerabile, insuportabile, când i-am văzut cu mâna tremurândă, cu lacrimi în ochi, mi s-a umplut sufletul, am contribuit decisiv la faptul că oamenii aceştia îşi schimbă viaţa. Şi-au găsit bani să cumpere mobilă de bucătărie, au făcut eforturi, acum au covoare pe jos. Stăteau în camere cu pământ pe jos. Incredibil. Copiii aceia au deja alte şanse. Asta înseamnă satisfacţie personală. Când am dezvelit balconul de la primărie la fel am simţit să plutesc. Formidabil. Turnul bisericii mutilat de atunci, comparativ cu ce am realizat acum, aduce o altă satisfacţie. Altfel, am o viaţă destul de simplă, câştig foarte puţin, nu am ascuns asta niciodată că am pierdut la venituri foarte mult. Din fericire, nevasta este în momentul de faţă cu un venit mult mai mare. E premieră la mine în casă, ironic dar real. Mă simt împlinit, copiii mei au poziţii sociale profesionale bune, vin acasă de sărbători.
Rep.: Duceţi o viaţă aparent normală. Ce hobby-uri aveţi?
O.C.: Sunt un om îndemânos la modul general, sunt Vărsător, sunt un pic atras de paranormal, îmi plac lucrurile din zona aceasta, precum cărţi şi filme, dar sunt foarte circumspect. Sunt un om priceput aşa cum ar zice românul sănătos, cam la toate cele practice. Îmi place să repar un geam, ştiu tâmplărie, mecanică, să sudez, ştiu să fac de toate la casă. Mă pricep şi la grădinărit, nu sunt specialist în altoiri, dar am livadă, am pasiunea pescuitului, nu mai am timp din păcate. Îmi ruginesc sculele de pescuit acolo. Când pot, o fac cu plăcere. Am făcut sport de mic. Acum merg la schi. Mi-am învăţat şi familia inclusiv soţia să schieze. Am început să merg la schi în Austria de vreo câţiva ani şi mai vin şi copiii cu noi uneori. Pentru mine, călătoria este o chestiune simplă. Am avut şansa în viaţă să călătoresc foarte mult. Mai mult ca bunicul meu. Era mereu un termen de comparaţie el în familia noastră. Am fost dansator la un ansamblu folcloric studenţesc şi am avut şansa să călătoresc cu ei. Ţin minte că eu şi un alt coleg de al meu am fost aleşi studenţi să facem parte din Ansamblul Ciocârlia care pe atunci era profesionist şi foarte bine cotat, dar mai aveam un an de Politehnică şi am renunţat.
Rep.: Dacă aţi da timpul înapoi aţi face alte alegeri?
O.C.: Dacă aş relua viaţa de la capăt, tot ceea ce am făcut aş face din nou. Am fost în străinătate pe vremea când se rămânea în străinătate. Nu mi-am pus la vremea respectivă niciodată problema să rămân. În anii ’70, în această ţară se trăia decent. Când lucrurile au devenit urâte, în anii ’80, mi-a părut rău că nu am rămas. Vedeam că în ţara aceasta totul devenea ca o agonie. A venit revoluţia, lucrurile s-au schimbat. Mi-aş dori să avem gradul de civilizaţie din Tirol de exemplu şi aici ca şi acolo, dar eu cred că noi nu vom fi niciodată nemţi sau austrieci. Nici italienii din nord nu sunt ca nemţii. Poate că vine şi din felul nostru de a fi. Spre deosebire de cei de aici de exemplu. Mi-am amintit nişte călătorii pe care le făcusem cu amicii în Norvegia, trag de exemplu norvegienii nişte beţii de te doare capul. Am fost la ei în august, cu ocazia migraţiei crabilor, şi ei fac acolo un soi întâlnire cam ca şi şezătorile de la noi, cu familii, la cabane, cu băuturi tradiţionale. Noi, de exemplu, aveam ţuică la noi. Ţuica noastră l-a pus în cap pe norvegian, a dormit la noi pe canapea până dimineaţa. Discutând de băutură cu o prietenă care locuieşte în Germania de ani buni, mi-a spus că şi nemţii beau un şnaps la final de masă, că face bine la ficat, că e bună pentru sănătate, dar norvegienii beau până leşină, că de asta beau de fapt. Aşa mi-a spus amicul norvegian despre care vă povestesc: ”noi nu bem pentru diverse efecte de tratament, noi bem ca să ne îmbătăm”. Ce încerc să vă spun este de fapt că fiecare naţiune are un fel de a fi şi că tocmai ce ne diferenţiază pe unii de alţii ne face ceea ce suntem, asta trebuie să valorificăm. Felul nostru de a fi, dar în maximul potenţialului său. Călătoriile te deschid mult. Nu inventăm apa caldă, dar te dezvoltă. China m-a influenţat teribil ca şi mentalitate. Este fundamental diferită. Oamenii nu sunt croiţi după cum vrea fiecare. Un lucru care aici poate fi aberant aici poate să fie normal şi invers. S-au format nişte reguli ale societăţii care, dacă de mic le descoperi, acolo fiind educaţi diferit, devenim diferiţi.
Rep.: Ce vă doriţi cel mai mult de la anul viitor?
O.C.: Să spun sănătate e banal. Mi-aş dori din tot sufletul să îmi vină fiica acasă la Bistriţa, am făcut o casă frumoasă, spaţioasă, mi-aş dori să se stabilească acolo. E una din dorinţe. Nu voi face niciodată presiuni, pot şantaja. Mă feresc de asta. Fiul meu nu are un viitor aici, sunt conştient. Mi-aş dori să pot merge în pantaloni scurţi undeva o săptămână să nu mă cunoască nimeni sau să trăiesc ecologic o săptămână undeva la munte fără curent electric, telefoane, apă caldă. Lucruri simple. Nu cred că voi apuca să fac lucrurile acestea. Cred că este un an foarte important pentru mine, candidez şi lucrurile se vor schimba dacă nu voi fi din nou primar. Dar niciodată nu va fi această schimbare un dezastru pentru mine. Duc dorul zonei posibilităţilor de a te manifesta ca manager adevărat, care are putere. Acolo, în zona industrială, aveam, nu aveam oprelişti. Aceasta este viaţa noastră a celor din domeniul public. Un mesaj pentru bistriţeni, la cei care citesc, comentează, votează şi se manifestă într-un fel în spaţiul public, în media respective: să fie cinstiţi cu ei înşişi. Le doresc să se poată privi în oglindă şi să poată spune da, asta cred, asta sunt. Să se responsabilizeze. Să se comporte cu înţelegere faţă de ceilalţi şi faţă de societate în general. Mulţumesc pentru că m-aţi ales ca şi primar. Sunt lucruri care pot fi făcute şi lucruri care nu pot fi făcute. Vin alegerile parlamentare şi cei care vor vota în continuare pentru această comunitate, dacă îşi doresc dezvoltarea ei cu adevărat trebuie să aleagă responsabil, şi să gândească. Pentru că degeaba va ieşi la Primărie un candidat dintr-un partid politic, iar la judeţ un cu totul alt candidat din alt partid politic. Dacă alegi PDL sau PSD, să se meargă pe o linie doar, pe o culoare politică, să te duci la fel peste tot.
