Mă tem să nu mă înstrăinez, să-mi uit rădăcinile, să-mi uit graiul cel vechi care îmi străbate venele, să-mi uit vocile bătrânilor din inimă. Mă tem să nu îmi piară spiritul şi lumina din care m-au plămădit locurile în care am deschis prima dată ochii, locurile în care am simţit prima dată dragostea, mirosul pământului pe care am călcat, aroma ierburilor pe care le descântau fecioarele la sat, în miez de noapte la lună plină, să fie de tămăduială cu spor. Mă tem să nu uit gustul celei mai bune ape de izvor din lume, cea de lângă casa bătrânească. Dacă închid ochii, o să le simt, atât cât voi fi vie, toate. Indiferent unde mă va purta viaţa.
Aşa îmi spunea bunica. Şi eu credeam. Cu naivitatea unui copil care stă cu mintea şi inima deschisă să absoarbă tot şi cât mai repede.
Dacă toată moştenirea aceasta din străbuni a fost autentică şi adevărată, mi-am spus, înseamnă că va rezista peste timp, indiferent câţi ani vor trece.
Prima dată însă, am avut un fior uşor de spaimă anul trecut. Aşa fără un motiv anume. Doar un fior care parcă prevestea înstrăinarea aceea de care mă temeam de ani buni şi care începuse să se lase peste tot neamul nostru ca o umbră rece şi străină, în unele locuri parcă mai straşnic. Nu ştiu din ce mi s-a tras. Prima vină mi-a venit s-o arunc pe oraşele pline de ciment şi inox sau sticlă, asfalt şi aparate de aer condiţionat. Mi-a venit să acuz talk-show-urile politice şi supermarket-urile, autoturismele şi cursul de schimb euro-dolar, am aruncat vina pe ritmul de viaţă casă – serviciu, weekend-uri izolate la televizor prea dese, apoi pe hainele care nu ne mai reprezintă, pantofii şi mâncarea artificială, fast food-uri şi telefoane mobile. Am aruncat vina pe toate numai pe mine nu. Era o stare de disconfort care se adâncea pe zi ce trece. De data asta, mai acut ca alte dăţi. Probabil asta mi-a tras semnalul de alarmă, altfel nu cred că mă aruncam în redescoperirea adevăratei noastre istorii. La modul practic. Să bat locul cu tălpile, să dorm pe pământul plin de informaţii, să îmi umplu plămânii cu sete exact în punctele principale ale locurilor sacre. Că muntele şi adevărul nu se pot povesti. Ele trebuie simţite. Ştiam taina asta de la un moş din sat.
Într-o duminică am sărit brusc în maşină şi am fugit la satul copilăriei dragi. 
Simţeam nevoia să mă reconectez la puritate şi rădăcini. La tot ce îmi lipsea şi spiritului îi era foame. Flămând şi speriat de multe ori, adânc înăuntrul nostru, spiritul strigă după ajutor dar nu ştiu câţi dintre noi au urechi să-l audă şi câţi mai ştim interpreta ce ni se cere de fapt. Când am atins pământul cu tălpile goale acasă, pe gardul din poveştile dragi ale copilăriei crescuse muşchiul deja, părul şi mărul vechi de două sute de ani, crescuţi împletit, erau plini de rugina timpului, de mucegai, acoperişul era lăsat într-o parte de la prea multe ploi, câteva ochiuri de geam mici lipseau din rama de lemn mâncat de timp şi pe sub scările de piatră se ascundeau sopârle mici şi iuţi. Lipsea mirosul de plăcintă şi lătratul fericit al lui Gruia, lipsea vocea aspră a bunicului când uitam să închidem portiţa şi găinile se risipeau la vecini. Lipseau toate miliardele de detalii colorate din care e construită viaţa atunci când suntem fericiţi. Lipseau. Bunicii erau plecaţi de mult din astă lume. La fel şi Gruia şi toţi fraţii care au urmat după el. În odăile goale din casa veche de lemn, doar ţoalele de pe perete ţesute în motive naţionale şi câteva fotografii îngălbenite de timp, risipite prin sertare, nu puteau compensa golul vizibil cu ochiul. Amintirile îşi pierd din culoare în timp.
Omul sfinţeşte locul, mi-am spus din nou în tăcere. Oare locurile mor fără de oameni? Unele cu siguranţă nu.
Avem mai multe locuri cu energii speciale risipite de-a lungul ţării şi le ştim doar cei care auzim când spiritul ne strigă. Asta deja nu mai are nici o legătură cu logica, ci mai degrabă cu instinctul şi cu o parte ascunsă din noi care s-a moştenit oarecumva din tată în fiu, din generaţii în generaţii la care li s-a pierdut şirul numărătorii şi în ani şi în mulţimi. În secolul inoxului, al asfaltului şi al Internetului, e foarte greu să anihilezi mintea şi să deschizi doar inima. Dintr-un motiv extrem de simplu. ”Inimii i-a murit limbajul”, îmi spuneam în tăcere, uşor cu spaimă, anul trecut. 
Dar, după o vizită la Sfinxul nostru puternic şi drag din Bucegi, apoi la cetatea Histria, la Sarmizegetusa şi înapoi în satul bunicilor de poveste, mi-am dat seama că a fost doar un moment de slăbiciune să pot să cred că e posibil să îţi uiţi rădăcinile.
Inima are cel mai puternic limbaj pentru că dragostea e mai tare ca moartea. Învinge uitarea. Nu sunt poveşti. Sunt adevăruri. La fel ca moşul din povestea care circula la noi în sat. Moşul din Bucovina care spunea că ne tragem din dacii neam de Carpi, un neam de daci puternici şi aprigi care umpleau codrii vechi, iar la ananghie sau când vremurile o cereau, o parte aleasă dintre ei se transformau în lupi. Umblau atâtea poveşti despre oamenii lup la noi în sat că iarna uneori, în pustietatea albului permanent şi tăcut, te temeai să ieşi chiar ziua în amiaza mare pân’ la pârău după apă. 
Moşul din sat avea un nume. Gheorghe. Dar i se spunea Lupu. Am aflat peste ani de ce. Dacă cineva străin de locurile noastre vroia să afle care-i treaba cu munţii ăştia despre care se spunea că erau cutreieraţi de oamenii lup, moşul le răspundea la toţi ”Vii dumneata la mine, stai o săptămână. Te duc să vezi ce-i de văzut. Muntele nu se poate povesti. Trebuie sămţit”. L-am cunoscut la rându-mi, încă mai trăia când eram studentă, l-am întâlnit o dată vara. Am stat cu omul acesta aproape un ceas, acolo, în picioare, la margine de pădure. Nici o clipă nu a încetat să privească suspicios de jur împrejur, mereu cu mâna atingându-şi câinele negru. Pe câinele său îl cheamă tot Lupu. Lupu era un om al pădurilor. Povesteşte totul într-un fel ciudat, fracturat, spart în bucăţi. Am aflat aproape totul despre lupi, dar nimic despre oameni sau despre el. Lupii au o singură „păreche„, toată viaţa. Au cărările lor pe care merg prin zăpezi şi cărările astea uneori se transformă în tuneluri. Sunt lupi care ştiu merge pe sub zăpadă. 
Dacă un singur om a călcat vreodată o asemenea cărare, lupii nu mai calcă pe-acolo. Tot el spunea că lupii nu atacă pe oricine, numai pe aceia care sunt „ursiţi„. Puţini sunt oamenii ursiţi să moară de lupi, iar aceia sunt cei care au păcate grele, nemărturisite, de care Dumnezeu vrea să-i scape, din motive numai de El ştiute. Atunci trimite lupii. Lupii nu vor om, dar trebuie să facă asta, pentru că, aşa, păcatele acelui om sunt luate de lupi. Unii lupi mor în urma păcatelor luate de la om. Vomită până mor. El, Gheorghe, zis Lupu, a văzut aşa ceva: lupi morţi de păcate omeneşti. Omul nu ajunge niciodată în calea lupilor din întâmplare şi lupii niciodată nu atacă pe cine nu trebuie, pentru că lor nu le plac oamenii. N-au încredere în oameni. Dacă ştii ce să faci, îi poţi vedea. El, Lupu, ştie ce să facă şi cum să-i vadă. De multe ori i-a văzut. N-a păţit nimic. „De Crăciun îi singura noapte în care lupchii îs încremeniţi. Stau pe sub şteiuri, pe la locurile lor, ca stanele de piatră. Nu mişcă. E ceva care-i ţine stană-n loc. Crăciunul. Dacă ninge în noaptea ceea, atunci li se acoperă cărările şi trebuie să le facă la loc. Altfel, cărările lor nu s-astupă niciodată.”
Nu ştiu cum s-a făcut, dar povestea asta, depănată cu ani mulţi în urmă de moşul zis Lupu, mi-am amintit-o brusc atunci când am dormit în miez de noapte vara anului trecut, doar pe pământul gol, lângă sfânta cetate a strămoşilor daci. În locuri greu accesibile, păzite cu vigilenţă de ochi ascunşi în frunziş. Ochi roşii de lup alb. N-ai cum să crezi că ţi se pare. E prea viu sentimentul, iar întâlnirea cu cel alb e chiar spectaculoasă, că doar ţi se îngăduie să-l vezi. Nu e chiar pentru orişicine. Când cel alb se lasă văzut şi ţi se uită în ochi, fixându-te, iar tu înţepeneşti şi uiţi să respiri, încremeneşte timpul şi se înfioară pielea mărgăritare, e semn clar că vremuri tulburi bat la uşă sau adevăruri vechi încep să iasă la iveală. Aşa învăţase Moş Gheorghe, zis Lupu, tot satul alor mei. Când se puneau întrebările corecte, primeai şi răspunsurile care trebuiau. Aşa că, stând la poarta sfintei cetăţi dacice, mult pomenită şi ca Machu Pichu al Daciei, am ştiut profund şi intuitiv că adevăruri vechi vor ieşi la iveală la timpul lor, iar timpul le-a bătut deja la uşă. 
Sarmi Zeget Usa transmite clar şi simplu un mesaj. Vorbim aceeaşi limbă. Avem aceleaşi tradiţii. Iar eu veneam din zona dacilor liberi numiţi carpi, după spusele istoriei şi ale moşilor din satul natal. Când ai mintea limpede, e simplu să faci conexiuni logice. Mi-am pus întrebări de o simplitate firească. Poate tradiţiile transmise din tată în fiu, de mii de ani, au luat brusc direcţia învăţăturilor romane în doar o sută şi ceva de ani de dominaţie parţială? Cum e posibil ca în Moldova, unde Imperiul Roman nu a ajuns cu armata sa şi unde dacii au trăit în libertate, să se vorbească aceeaşi limbă ca în Ardeal, unde a avut loc o intensă romanizare? Cum de nu există nici măcar o diferenţă dialectală, ci doar o serie de regionalisme şi unele particularităţi de pronunţie? 
Limba română nu are dialecte. Are graiuri. Franţa, Germania, Italia şi Spania vorbesc dialecte diferenţiate, ba unele dialecte reclamă, în ultimul timp, statutul de limbă independentă, cum este cazul asturienei, galicienei sau corsicanei.
Romanitatea serveşte astăzi ca stindard al integrării. Istoricii ne învaţă că suntem mai europeni dacă îi proslăvim pe cuceritorii romani şi exagerăm moştenirea romană: ei ne-au civilizat, ne-au coborât din copac şi ne-au adus în Europa. Privind la rădăcinile din care ne tragem ca popor, la discul solar şi la minunea veche de mii de ani din Munţii Orăştiei, izolată în coduri criptate ca mesaj, dar dornică să ne trezim o dată cu toţii din uitare, nu am putut nega aceste realităţi. Uităm că dacii noştri ştiau astronomie, medicină, credeau în nemurire şi erau temuţi şi admiraţi de vecinii lor cei mai puternici. Oficialii de azi se jenează la auzul cuvântului ”dac”, ca şi cum dacii ar fi ruda de la ţară cu care ne ruşinăm să stăm la masa Europei. Asta înseamnă că ne e ruşine cu toţi tăranii noştri care astăzi încă se mai îmbracă, la sărbători, cu portul pe care îl au dacii de pe Columna lui Traian, ne ruşinăm cu doinele şi obiceiurile lor, cu toată tradiţia noastră ancestrală! 
Mecanismul e vechi. Cât am fost sub ocupaţie rusă, istoricii ne-au populat istoria cu slavi. Când ne-am distanţat politic de Rusia, am rescris istoria şi i-am împins pe slavi ceva mai la sud. Când politica regimului a trâmbiţat independenţa, i-am pus la ”index” pe romanii lui Traian şi i-am numit ”cotropitori”, ”duşmani”. Când Ceauşescu a vrut să fim originali, să nu ne raportăm la nimeni şi să nu ne subordonăm nimănui, istoricii au apelat la individualitatea culturii dacice, pe care au ridicat-o în slăvi. Iar acum, dacă vrem în Uniunea Europeană, romanii devin părinţii noştri dragi şi înţelepţi, care ne-au luat de mână şi ne-au adus în Europa, încă de acum 1900 de ani. Aceasta nu este ştiinţă!
Despre rădăcinile pe care mă temeam să nu le pierd am vrut să aflu brusc de una singură, vorbind cu spiritul din ”lăuntru”, cum spunea Moş Gheorghe, zis şi Lupu’. 
Dacă nu poposea şi el la mine în destin, scurt, dar cu folos, nu ştiu de îmi puneam vreodată întrebările care încep să frământe mulţi dintre dacii semiadormiţi. E aşa de autentică trezirea aceasta şi aşa de luminoasă încât e greu să-i negi valoarea. Noi suntem paşnici. Dacă eram un popor războinic de cuceritori aveam o pârtie bunicică poate pân’ la Moscova şi mult departe, cine ştie.
Filmul ”Dacii – Adevăruri tulburătoare” mi-a pus pe tavă un set de răspunsuri la care mă gândeam chircit şi în taină, de ani buni, dar mai concret şi mai cu seamă abia anul trecut, lângă zidurile măreţei Sarmi Zeget Usa. 
Este dezgropată fragmentar şi parcă în silă chiar, lăsată de izbelişte şi parcă în exil forţat de veacuri. Tace şi îşi ţine secretele sub blocurile groase de piatră de andezit, tăiată cu tehnici despre care cei ”civilizaţi” de astăzi nu ştiu nici în acest ceas să explice cum a fost posibil. Şi cum era să-i spun lui Lupu din satul copilăriei mele, atunci când eram o copilă neştiutoare şi abia la început de drum în viaţă, că ceea ce el ştie din străbunii lui sunt falsuri ieftine şi fără greutate, iar ceea ce noi ”orăşenii”, am învăţat la şcoală, e purul adevăr. Că ne tragem din romani, iar limba ce o vorbim nu are treabă nici cu cei teribili carpi şi nici cu dacii? Că motivele tradiţionale de pe bundiţele de sărbătoare sunt romane iar Sânzienele şi Dragobetele, ori chiar Floriile, Rusaliile şi însuşi Crăciunul – străveche sărbătoare a luminii cu obiceiul trac vechi al sacrificării porcului prin care se ucidea întunericul şi răul (simbolizat de un animal cu specific pământesc) în aşteptarea luminii şi a belşugului apoi, că toate astea sunt tot de la romani? Crăciunul se numeşte „Naşterea (lui Cristos)” în cele mai multe limbi: Noel, Navidad, Natale, Rojdestvo, Christmas… Doar în română se numeşte „Crăciun”, un cuvânt de originea căruia nu a reuşit să dea nici un lingvist până acum. Cu siguranţă, este un cuvânt străvechi, iar cei care se căznesc să-i găsească o origine latină uită că această sărbătoare este prea veche şi prea importantă pentru a fi numită cu un cuvânt luat dupa venirea romanilor.
Mă întreb cum mi s-ar mai fi uitat în ochi Lupu, pe uliţă, dacă făceam greşeala să grăiesc aşa absurdităţi cu convingerea de atunci. Cum ne-am mai fi dus la el la colindat pe geruri de Crăciun, când sigur era acasă printre oameni, nu prin păduri cu lupii lui cei dragi, să-i cântăm despre tradiţii, să-i urăm tot sporul pentru noul an ferit de lucruri rele, să alungăm răul cu măştile jocurilor ancestrale cu capra şi cu ursul, iar de An Nou să-l îndulcim cu cozonaci. Mă gândeam anul trecut, amuzată, dacă romanii care ’’ne-au coborât din copac civilizându-ne’’ sar şi ei de sărbători în măştile tradiţionale de Crăciun s-alunge răul dintre oameni iarna? Ce-a fost aici cu adevărat doar bunul D-zeu poate să ştie, noi doar putem să intuim, să pierdem ani luptându-ne cu ’’dogma şi sistemul’’, să alergăm după argumente exterioare în loc să le dezvăluim din interior mai simplu, să ne expunem la ridicol şi la aruncat cu pietre, să dăm dintr-o mână a delăsare într-un final obosiţi şi cu un sentiment de inutilitate. Tot mai multe probe materiale, tot mai multe izvoare istorice ne vorbesc despre faptul că geto-dacii erau şi însemnau mult mai mult decât ne spune istoria oficială. O fi ştiind el bine ceva poetul V. Băjenaru, când a compus……
’’Ce limbă vorbeau dacii, azi nimenea nu ştie!…
Căci pe atunci săracii n-aveau creion, hârtie,
Iar vorbele nescrise, precum se ştie… zboară,
Argumentând ne zise, cândva, o profesoară.
Lingviştii socotiră, mai cu luare aminte,
Şi în final găsiră vreo 7-8 cuvinte
Ce par a face parte, chiar din limbajul trac!
Dar, deşi-i scris în carte, cu asta nu mă-împac.
Păi stai şi ia aminte, de cumva e posibil,
Cu câteva cuvinte, să fii inteligibil?…
Istoricii de asemeni la Roma au găsit
Legenda acelor gemeni ce Roma a uimit:
Pe Romulus şi Remus lupoaica i-a crescut;
Din ei, spune legenda, romanii s-au născut…’’
Din nou moş Gheorghe, zis Lupu de la noi din sat, îmi trecu fugar prin faţa ochilor, cu acea căutătură aparte neliniştită şi mereu în căutare de ceva dincolo de lumea asta simplă şi ridicolă. 
Faptul că în trecut la noi în ţară peste 35 de sărbători populare (dintre care 18 cu dată fixă) erau dedicate lupului – după cum certifică etimologul I. A. Candrea în cartea sa „Iarba fiarelor”, relevă importanţa lui în tradiţia românească, generată intrinsec pe de o parte datorită fricii faţă de acest animal sângeros care atacă în haite nu numai animalele, dar şi oamenii, pe de altă parte datorită moştenirii lăsate de străbunii daci. Simbolismul lupului în mitologia universală are aspect atât pozitiv, cât şi negativ. Pe de o parte, prin faptul că vede în întuneric a fost făcut simbol al luminii, al soarelui şi al focului, pe de altă parte are caracter demonic, satanic, infernal. Nu pot să nu amintesc simbolismul perfect al lupului, care este mereu prezent – atât în timpul vieţii, cât şi după, ca însoţitor al sufletului mortului, într-o lume mai bună, unde nu există tristeţe ci doar înseninare. Semnificative sunt cuvintele bocetului cules de către Constantin Brăiloiu:
“Şi-ţi va mai ieşi / Lupul înainte / Ca să te spăimânte / Să nu te spăimânţi, / Frate, cum să-l prinzi / Că lupul mai ştie / Seama codrilor / Şi-a potecilor / Şi el te va scoate / La drumul de plai / La-un fecior de crai”. Să te duca-n rai / C-acolo-i de trai / În dealul cu jocul / C-acolo ţi-e locul / În camp cu bujorul / C-acolo ţi-e dorul’’.
Cercetătorii noştri nu se îndoiesc, nu-şi pun întrebări, deci ei nu există în ştiinţa adevărată, ci doar în dimensiunea dogmelor. Răspunsurile la întrebările formulate mai sus nu pot veni decât în urma unui studiu extrem de serios al mai multor echipe. De ce tac specialiştii? De ce refuză să-şi pună întrebări? Probabil, din raţiuni care pentru ei sunt mai înalte decât sfântul adevăr: obedienţa în faţa unor interese politice, teama de a nu-şi vedea opera de o viaţă răsturnată, nevoia iraţională, disperată, de a avea dreptate. Mă gândesc că poate nu sunt singura care mai are legătura aceasta autentică şi puternică strânsă de pământ.
“Mă îndoiesc, deci cuget, cuget, deci exist”. E prea unitar totul în tradiţii de-a lungul ţării, e prea mare spaţiul în kilometri vorbind şi distanţe geografice, de-a lungul şi de-a latul graniţelor noastre, ca să nu fi fost cândva un mare punct de reper în istorie ca etnie, ca tradiţii, ca forţă spirituală. E totul prea legat şi închegat în învăţături când străbaţi ţara asta în lung şi în lat, apoi străinătatea. Argumentele mele nu sunt ştiinţifice. Nici lingvistice. Nici matematice. Nici etnolog nu sunt şi nici istoric, nu sunt un punct de reper care doboară dogme, pentru că a alergat în agonie ani din viaţă după dovezi palpabile şi nu deţin nici adevăruri supreme. Doar ascult, simt, descopăr, pun cap la cap ce ştiu de la strămoşi, leg ce înţeleg din cât am experimentat, şlefuiesc ce nu pot pătrunde, tac şi ascult cum curge timpul peste toate cele vechi şi noi mereu adăugite, las să se aşeze totul abia apoi discern, mă aşez în simţul măsurii şi ating totul cu sufletul, învăţ să văd cu inima şi, la final, tac ştiind o taină adâncă.
Suntem nemuritori!
