Despre sportul românesc se obişnuieşte să se scrie în termeni preponderent laudativi şi folosind uneori anumite formulări devenite clişee – „ne-a făcut din nou să fim mândri că suntem români” sau „cel mai de seamă ambasador” fiind câteva dintre ele.
Însă dincolo de aura de glorie şi sentimentele puternice care îmbracă acest fenomen, sportul este la rândul său un domeniu de resort al statului, organizat printr-o lege şi guvernat la nivelul administraţiei centrale. În acelaşi timp el are şi un foarte puternic impact social şi aduce un aport important în îmbunătăţirea stării de sănătate a populaţiei prin ceea ce se numeşte sport de masă sau sport pentru toţi.
Din păcate, este adevărat că în ultimii ani, în ţara noastră rolul sportului s-a diminuat considerabil şi într-un ritm accelerat, atât la nivelul sportului de performanţă cât şi în sensul popular al practicării sale – o primă urmare fiind scăderea numerică şi calitativă a bazei de selecţie pentru loturile sportive, pe cale de consecinţă făcându-şi apariţia şi unele contra-performanţe cu care nu eram obişnuiţi în anumite ramuri sportive.
Problema rezidă în nucleul ineficient al organizării sportive, adică „la centru” cum s-ar spune într-un limbaj mai neaoş. Iar prin „centru” mă refer la cadrul de funcţionare şi nu la persoane sau structuri guvernamentale care sunt ghidate în activitatea lor tot de lege.
Celebra lege 69/2000, a educaţiei fizice şi sportului a fost modificată până acum de peste 20 de ori. Din păcate, multe dintre modificări au fost punctuale, fără a se urmări obţinerea unei coerenţe legislative şi nici măcar a unei corelări a prevederilor întregului act normativ.
Experienţa, realităţile prezentului şi evoluţia continuă a sportului la nivel global şi continental reliefează nevoia unei dezvoltări durabile şi mai ales sustenabile a acestuia la nivel naţional. Iar unicul mod de a realiza această dezvoltare este prin îmbunătăţirea cadrului legal în care este organizat sportul românesc. Strategia Naţională pentru Sport 2016 – 2032 este un document binevenit, care abordează dezvoltarea sustenabilă şi pe termen lung, însă trebuie întărit şi prin crearea unui climat în care aceasta să fie aplicată.
În acest sens, plecând de la nevoia de a implica sportul şcolar ca element esenţial în dezvoltarea viitorilor sportivi de performanţă este necesară clarificarea surselor de finanţare ale asociaţiilor sportive şcolare şi universitare. De asemenea, este necesar ca Ministerele Tineretului şi Sportului şi, respectiv, cel al Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice să se implice activ, prin unităţile deconcentrate, în susţinerea şi dezvoltarea sportului şcolar din România. Totodată este necesară clarificarea modului în care administraţiile locale se implică în finanţarea programelor sportive de interes public desfăşurate de către asociaţiile sportive şcolare şi universitare înfiinţate pe lângă unităţile de învăţământ din unitatea administrativ-teritorială.
Ulterior, dincolo de baza piramidei sportive reprezentată de centrele de selecţie a viitoarelor elite, este necesară şi clarificarea statutului sportivilor de performanţă. În acest fel va fi posibilă încadrarea în sistemul de pensii a sportivilor de performanţă profesionişti care au încheiat un contract de muncă sau un contract unic de prestări servicii sportive cu o structură sportivă. De asemenea, este necesar ca autorităţile administraţiei publice locale să primească atribuţii în alocarea de sume cu scopul cheltuielilor de natură salarială ale sportivilor şi personalului tehnic legitimat la cluburile sportive aflate în subordinea acestora, deoarece indemnizaţiile sportive nu se pot substitui veniturilor salariale.
Un alt aspect foarte important îl reprezintă organizarea disciplinelor sportive în federaţii sportive şi federaţii sportive naţionale după criterii de recunoaştere olimpică. Apreciez că este nevoie de foarte multă chibzuinţă în propunerea şi implementarea unei asemenea măsuri, în primul rând datorită faptului că, în ultimii ani, disciplinele sportive încă nerecunoscute oficial de către Comitetul Internaţional Olimpic ne-au adus rezultate considerabil mai bune decât cele olimpice. Dorinţa de prioritizare este binevenită atât timp cât nu reverberează în efecte nocive asupra a ceea ce există în prezent.
Acestea sunt unele dintre măsurile propuse pentru a îmbunătăţi cadrul legal propus prin proiectul de modificare a Legii Educaţiei Fizice şi Sportului aflat în acest moment în dezbatere publică.
Bineînţeles, cele enumerate mai sus trebuie să fie completate cu proiecte şi programe de stimulare a practicării sportului sub toate formele sale. Aici, putem propune un pachet de măsuri concrete precum creşterea alocaţiei bugetare pentru sport până la 1% din PIB şi scutirea de TVA pentru anumite categorii de cheltuieli, eliminarea taxelor pentru înfiinţarea cluburilor şi asociaţiilor sportive şi punerea la dispoziţie a infrastructurii aflate în administrarea statului în folosul cluburilor sportive de stat dar si private, reevaluarea cuantumului fondurilor alocate de către Guvern autorităţilor locale în sensul majorării sumelor destinate activităţilor sportive cuprinse în planul bugetar şi, cea mai importantă dintre toate, implementarea conceptului de „viaţă activă” prin intermediul sistemului naţional de educaţie şi formare (primar – gimnaziu – liceal – universitar).
Înainte de a cultiva mândria naţională sau de a scoate mii de oameni fericiţi pe străzi cu ocazia vreunei mari (şi din ce în ce mai rari) reuşite, sportul înseamnă sănătate, bucurie în a-l practica şi este unul dintre cele mai trainice şi frumoase moduri de a aduce oamenii împreună şi de a crea o societate mai efervescentă şi armonioasă. Cu toţii ar trebui să practicăm sport cât mai des, nu numai să îl privim în faţa televizorului sau să îl jucăm pe platforme digitale.
Victor – Lucian Ionescu. Subsecretar de Stat al Ministerului Tineretului şi Sportului (2013 – 2014). Prim-vicepreşedinte al Comisiei pentru Tineret şi Sport a PNL.
