Am simţit dintotdeauna această clipă a înfruntării fricii de întuneric, a luptei cu spaima de adâncuri, de umbre, de sunete din altă lume, de necunoscut, de lipsă de control, de lipsă de repere. Când tainele te testează din întuneric şi îţi simt fiecare bătaie de puls în lupta pe care o duci cu tine însuţi în lupte reale de înfrângere a unei claustrofobii imaginare, sau a spaimei unui fâlfâit nevinovat de aripă de liliac, când sunetele devin demoni tot din cauza imaginaţiei care stă întinsă ca o coardă gata să plesnească la cea mai mică vibraţie a aerului. Şi totul se petrece în mijlocul râsetelor de amici cu care ai venit chipurile însoţit să faci pe eroul pozând în neştire detalii de calcar şi forme lunguieţe de stalactite. Totul se petrece sub o mască de relaxare şi un aparent flexat şi lejer simţ al firescului, nimic nu trădează tensiunea cu care te confrunţi, nimic nu trădează slăbiciunea, nici bocancii care îţi alunecă pe peretele umed, nici urma sforii care muşcă din carne când te strecori în hăurile întunecate de sub tine agăţat extrem de tensionat doar în scăriţe de alpinist, fără piolet, fără îndrumare, doar tu şi simţurile tale într-un vârtej ameţitor, obligate fiind să se activeze nu pe rând ci toate deodată.
Ameţeşti. În fragmente episodice. Şi nu ştii dacă de la presiunea subterană, dacă de la spaţiul exagerat de strâmt pe alocuri sau dacă de la oboseală, ori diferenţa de nivel, dacă de la frică sau de la foame. Nu mai ştii nici dacă ai ales să faci traseul din grandoare sau de plăcere. De curiozitate sau din inconştienţă. Nu mai ştii nimic. Ţi-e creierul şters de tot ce ştiai pentru că reperele nu mai există. Nici nord, nici sud, nici sus , nici jos, dreapta poate deveni în orice moment stânga, coboară poate deveni în orice moment urcă! Ai impresia că totul se mişcă in jurul tău o dată cu tine din cauza luminii de la flacăra de carbid şi totuşi totul e fix. Aceasta e lumea subterană şi legea nescrisă a speologiei, prin ochii unui novice de invadator mărunt ca mine. Care nu ştiu ce am păţit în primăvara aceasta dar parcă mi-am propus imposibilul cu aflarea tainelor din două lumi diferite, a apei şi a cavernelor, testate în premieră într-o porţiune de timp atât de strânsă ca termen una de cealaltă, fără să-mi dea răgaz să aşez informaţia aşa cum creşte aluatul pe cuptor cuminte într-o după amiază de vară caldă. Mi-au tulburat reperele. Vorbeam de Deltă într-un episod trecut.
Acum vorbesc despre peştera de la Izvorul Tăuşoarelor. Şi despre cei zece temerari. Am fost un grup de zece prieteni vechi şi noi. Ca în legenda Meşterului Manole, pentru că da, am avut cu noi un ”meşter” făr’ de care lucrurile nu ar fi fost atât de divers de perfecte precum s-au scurs. Ideile îmi fug în fragmente de frânturi acum pentru că sunt multe şi senzaţiile diverse, amestecat, fiecare cu farmecul ei, greu de descris, pentru că este în primul rând o experienţă personală. Iar experienţele personale dacă sunt trăite cu uimire şi cu bucurie au rol de iniţiere. Dacă le distrugi ”corola de minuni” te trădează. Ori eu nu vreau să mă numesc un trădător. Pentru că la final după şapte – opt ore de traseu amestecat, când ieşi din răcoarea întunecată la dogoarea zăpuşelii de la suprafaţă, rămâi cu un soi de regret, cu un soi de uimire care se mai potoleşte din cauza oboselii dar nu îşi pierde culoarea, în urma căreia nu poţi decât să te închini bucuroasă că te-a lăsat să-i faci parte din mister o vreme scurtă, prea scurtă ca să te poti clarifica ce ţi s-a întâmplat. Şi mai vrei.
Dar să vă povestesc despre minunile care stau să fie descoperite la noi în judeţ, la o aruncătură de băţ, cum s-ar exprima localnicii. Totul a început în anul 1955. Am să vă povestesc firul basmului nostru de astăzi aşa cum l-am primit împărtăşit de la ”meşterul” nostru cu rol de ghid, protector spiritual şi paznic de taine subpământene şi ale firii omeneşti deopotrivă, pe nume Crin Triandafil Theodorescu (noi i-am spus simplu pe nume, Crin). Iar poveştile clasice care se perindau la gura focului din sobele copilăriei începeau aşa ”A fost o dată ca niciodată….aşadar se făcea că în anul de graţie 1955 , un învăţător din Parva pe nume Leon Bârte din judeţul Bistriţa Năsăud, făcea în anul 1955, o descoperire cel puţin fascinantă dacă ne gândim la raritatea unor astfel de locuri, o descoperire binecuvântată ţinând cont şi de faptul că era un autodidact. Stătea cu două lăzi de cărţi sub pat, vorbea puţin şi nu avea încredere în semenii lui, bătea munţii cu zille, cu două-trei conserve în rucsac şi cu o secure pe umăr. Izvorul Tăuşoarelor urma să se numească minunea de sub munte iar peştera, căci despre o peşteră vorbim, unii susţin că era cunoscută din bătrâni şi că ar fi fost locuită de zâne dar nimeni nu ar fi intrat acolo de frică ori din neştiinţă. Cert este că el a fost primul care a raportat descoperirea şi în conformitate cu legile speologice, el este descoperitorul. Leon Bârte a intrat prima dată câteva sute de metri, avea un curaj incredibil, se baza pe sine, oamenii de astăzi nu mai sunt conştienţi de propria lor forţă, el în schimb era, dar în acelaşi timp era citit, înţelegea empiric ceea ce vedea, aşa că l-a căutat pe Iosif Viehmann, unul dintre studenţii preferaţi ai lui Emil Racoviţă, care pe atunci era profesor la liceul G.Coşbuc din Năsăud, având o carieră prodigioasă de biolog. Si când i-a spus motivul pentru care îi bătuse la uşă a primit un răspuns cel puţin bizar, şi anume că în conformitate cu legile geomorfologice ale României în munţii Rodnei nu există peşteri. Taciturn învăţătorul nu zice nimic, iese din birou şi a doua zi se întoarce şi îi pune pe birou învelită într-o izmană o stalactită. Aşa începe povestea peşterii de la Tăuşoare. Era o perioadă când nu se ştia mare lucru despre cele 12000 de peşteri din ţară, aşa că această descoperire are cu atât mai mult un loc aparte datorită straturilor de calcar, a felului în care sunt sedimentate , devine astfel un punct de atracţie pentru cercetarea de specialitate, fiind considerată la un moment dat chiar cea mai adâncă peşteră din Europa. În anii ’60 erau echipe complexe de speologi care o bântuiau iar descoperirile erau aproape zilnice, echipele care făceau cercetări se întâlneau în peşteră simultan venind pe galerii diferite şi se interesectau fără să ştie una de cealaltă.
Speologia este singurul sport care face atingere intimă cu ştiinţa
L-am întrebat pe Crin cum s-a pomenit cu rolul de custode al minunii de la Tăuşoare şi cum face selecţia celor care pot să-i treacă pragul, iar el mi-a explicat cu grai molcolm si un …”Mda, chiar astăzi am auzit un material în care cineva povestea faptul că eu mă duc cu oameni doar aleşi special pentru anumite trasee, este un lucru evident care dovedeşte că ascund ceva acolo. Aceasta era concluzia trasă de anumite persoane care vor să facă să creadă lumea altceva decât este. Eu ascund propria siguranţă, îi apăr pe ei înşişi de necazuri. În urmă cu peste 11 ani m-am mutat în Năsăud şi fiind pasionat de peşteri şi de munte ştiind din cultură generală de peştera Tăuşoarelor fără să am o evidenţă a imensităţii cavernicole de acolo, l-am interpelat pe cel care se ocupa atunci de peşteră dl Dumitru Rotari, care mergea de câteva ori pe an acolo, m-au luat şi pe mine. Am intrat câteva sute de metri şi l-am întrebat ”mai este mult?” , la care el ”vreo 17 – 18 km ”. În clipa aceea am simţit că explorarea mea în peşteră nu se va termina niciodată. Am simţit. Nu mi-a spus nimeni. Am ştiut în acel moment că voi fi legat pentru totdeauna de peştera asta. Aşa că am început să vin lună de lună, săptămână de săptămână, şi m-am pus cu burta pe carte. Întâmplarea face că eu am copilărit în apropierea unei peşteri în podişul dobrogean, Peştera Limanu de lângă Mangalia, şi acolo probabil mi s-a deschis curiozitatea şi atracţia pentru studiul calcarului pentru că vâzând diferenţa de structură comparând cele două peşteri, deşi au aceeaşi vărstă, m-am pus pe studiu ca să înţeleg ce se întâmplă, pentru că un tip de calcar cel din Dobrogea era foarte fărâmicios iar cel din Tăuşoare nu.
Am determinat elaborarea unor standarde speciale pentru protecţia peşterilor, am făcut un proiect prin care am construit poarta actuală de la intrarea în peşteră fiindcă cea veche era distrusă şi peştera era la discreţăia vandalismelor, şi am început nişte campanii de ecologizare, am făcut echipe de voluntari cu amici şi colegi care în timp ce vizitau peştera eu le povesteam despre istoria locului şi în paralel scoteam şi din gunoaiele. Pasul imediat următor a fost împreună cu Agenţia pentru Protecţia Mediului identificarea a două specii de liliac. Care a determinat un statut special de protecţie a peşterii într-o reţea europeană. În virtutea acestui lucru am aplicat în numele complexului Muzeal Bistriţa-Năsăud o cerere pentru acordarea custodiei, demonstrând că ne ocupăm de peştera aceasta de zeci de ani, că avem o activitate şi resurse umane, şi mi s-a aprobat custodia pe 5 ani. S-a împlinit în ianuarie un an iar în şase luni trebuia să depun aşa cum spune legea, un regulament de funcţionare al peşterii pe care l-am elaborat împreună cu Institutul de Speologie care reglementează accesul în peşteră în zonele de protecţie, activitatea în peşteră şi tipul . Peştera este ca un laborator unic în care se întâmplă nişte fenomene fizice, chimice, deosebite. Un loc în care există nişte bijuterii pe care nu le putem deocamdată vedea pentru că sunt uşor înnegrite de timp. De aceea peştera este clasă de protecţie A. În speologie sunt patru clase de protecţie : A, B, C, D. Noi încănu ştim foarte multe despre peşteră, iar includerea ei în circuitul turistic nu este aproape, nu există încă studiul de impact, pe care orice peşteră trebuie să-l aibă pentru a i se decide destinaţia. Adică gradul de măsurare al suportabilităţii prezenţei omului în interior, aceste studii vor fi elaborate în cadrul unui plan de management, dorim să-l facem cu fonduri europene şi asta înseamnă studii complexe de climatologie, de hidrologie, de petrografie, şi mai ales de inventar al faunei pe hartă. Câte vietăţi avem, de care fel, în ce habitat trăiesc, câte colonii de lilieci, care este legătura lor cu peştera…etc. Abia după ce vom avea aceste informaţii cu munţi de date vom putea spune exact care este gradul de suportabilitate al peşterii. Până atunci preferăm să fim cât mai atenţi şi discreţi în subteran de teamă să nu stricăm iremediabil ceva. Pentru că spre deosebire de un râu pe care l-ai poluat, pe care îl depoluezi, îl repopulezi cu faună, o peşteră va fi distrusă definitiv, nu o mai poţi repopula. Sunt foarte multe specii care nu mai trăiesc în altă parte şi dacă le ucizi e gata”.
Normal ca nu aveam cum să evit şi aspectele uşor pragmatice ale lumii în care trăim, dincolo de frumuseţea misterioasă din adâncuri. L-am întrebat cum se descurcă în hăţişul obţinerii de fonduri pentru amenajare şi întreţinere, ce perspective şi bucurii ptr comunitate pot aduce viitorul. Şi am aflat că ”Există o hotărâre de Consiliu Judeţean pentru acest plan de management, avem depus un dosar pe fonduri europene, şi noi avem toată speranţa că proiectul va trece, de un milion de euro care va cuprinde o multitudine de activităţi, vom cunoaşte tot despre peşteră. Şi abia atunci vom stabili încadrarea ei pe zone, vom reabilita traseele care există deja, iar cel mai important este realizarea unei hărţi GIS tridimensionale. Măcar virtual să poată fi cunoscută dacă nu şi cu piciorul. Avem în plan să luăm legătura cu şcoli din judeţ, cu licee, pentru ca oamenii să fie informaţă, pentru că cea mai bună protecţie şi apărare pentru peşteră este informarea. Trupa de pasionaţi de speologie care fac echipă şi colaborează prin convenţii de colaborare cu facultăţi de profil, cartografie, cu Academia Română din Bucureşti si Cluj sau cu facultăţile de speologie din zonă sunt Mihai Vargovschi, Dumitru Rotari, cel mai bun fotograf de peşteră din judeţ, Florin Prodan, Podariu Alexandru. ”
Părintele Crin Triandafil Theodorescu este un om care simte oamenii şi energia locului, iar Izvorul Tăuşoarelor geme de poveşti demne de romane pentru un Ev Mediu târziu. Cu nonşalanţă mi-a risipit şi ultimul fir de fum care se agăţa să creadă în zâne şi spiriduşi care stau pitiţi în toate ungherele buclucaşe, ce mi-au creeat momente de poveste pe traseu, din cauza probabil, a flăcării de la casca de carbid, sau poate de la oboseală. ”Suma emoţiilor de acolo este determinată de abisul propriu al interiorului nostru. Noi ne aducem emoţiile cu noi. De fapt nu sunt ele acolo. Ceea ce s-a citit pe net sunt dor confuzii triste, speologia este o educare in permanenta si a studiului, cateodata faci confuzii grave, fiind un mediu compact sunetele se transmit foarte usor si se face confuzie . Pure speculatii demne de internet. Se poate explora chiar o atât de îndelungată durată de timp peştera? Sigur ca da. Când s-a propus eplorarea s-a făcut cu piciorul, s-a trecut pe hartă, după care s-a determinat ce era pe orizontală dpdv ştiinţific. Pe verticală nu s-a putut face o explorare eficientă pe atunci pentru că tot echipamentul de escaladă era la debutul său în anii ’60 – ’70. Sculele şi tehnica alpiniştilor de peşteră erau precare, aşa că profitând acuma de faptul că având cursuri, scule, aptitudini, manoperă şi metodă putem spune că abia acum începe explorarea pe verticală a peşterii, care având atât de multe galerii nu vor fi finalizate degrabă. Există joncţiunea dintre Jgheabul lui Zalion şi peşteră, cele două ape confluează, se unesc undeva, dar nu am reuşit să intrăm dintr-o peşteră în alta dar atenţie asta doar pentru speologii exploratori cum sunt eu dar speologii biologi sau climatologi, ori petrografii, paleontologii, vor avea de aici încolo poate sute de ani, peştera este un laborator, sunt foarte multe mistere acolo. ”
Nu pot într-un final decât să mă înclin cu respect în faţa păstrătorului de taine. Aşa l-am botezat cu toţii la final. Chiar dacă nu arată ca în poveştile de la buza sobei ca un bătrân cu barbă albă şi toiag precum un paznic de comori autentic. Ci poartă salopetă de escaladă şi scufundări, sfori, şurubelniţe, cuţitaşe, cizme de cauciuc şi pun pariu că pălărie câteodată, tot simţi că nu prea treci de poarta grea de metal a peşterii dacă nu ai lumina necesară în interior. Or, dacă el cunoaşte vreun limbaj nepământean mai bine decât cel clasic, aceste este cel al luminii din fiecare. Iar noi am fost un grup de norocoşi. Mulţumim, prietene!
(fotografiile autoarei)
