Am lăsat să treacă timp peste una dintre cele mai frumoase cărţi pe care le-am citit vreodată. Am lăsat să treacă timp şi el a şters toată explozia de sentimente, toată nevoia de a striga, înlocuindu-le cu sentimentul fad că „Electa una via non datur recursus ad alteram”.
Şi acesta e motivul pentru care ceea ce scriu e plat şi monoton ca ţiuitul unei urechi, anume că mă pierd în conformism. Stau aici la acest birou pentru că aşa trebuie, căutând acul în carul cu fân doar pentru că aşa mi s-a spus, pentru că tot ceea ce am muncit azi n-a fost (suficient de) bine (deşi eu ştiu că nu e aşa!!) şi pentru că nu am curaj să mă ridic şi să plec. Pentru că înainte să scriu fiecare cuvânt, fiecare idee, în loc să o las să curgă în cea mai pură formă, mă gândesc că o va citi X sau Y, ori cine ştie ce va crede Z despre faptul că eu am asemenea gânduri. De-asta tot ceea ce scriu este fără sare şi piper, fără consistenţă, niciodată nu trece de la ordinar la mistic, niciodată.
Şi a fost nevoie de Milan Kundera în „Cartea râsului şi a uitării” pentru a-mi da seama de ce cuvintele mele nu cântă, de ce frazele mele zac aruncate ca nişte saci de ciment în spinare.
„Cuvântul femeii” a fost scris în 1974 de una dintre feministele pasionate, care au imprimat o notă distinctă climatului epocii noastre. Este un manifest mistic al bucuriei: „bucuriile posibile ale vieţii: pipăitul, auzul, văzul, vorbitul, mirosul şi, în egală măsură, băutul, mâncatul, defecarea, cunoaşterea, dansul, naşterea şi alăptarea, iar menstruaţia e un deliciu, această salivă călâie, acest lapte întunecat şi îndulcit cu sânge, această durere având gustul fierbinte al fericirii”. Numai un imbecil ar putea să zâmbească în faţa acestui manifest al bucuriei. Orice mistică exagerează. Misticului nu-i este îngăduită teama de ridicol, dacă vrea să meargă până la capăt, până la capătul smereniei sau al voluptăţii.”
Ce recenzie poate fi mai bună pentru această carte, decât un mic fragment desprins chiar din paginile ei: „Este un roman despre râs şi despre uitare, despre uitare şi despre Praga, despre Praga şi despre îngeri”. Kundera care a fost partizan al comunismului la început şi a sfârşit ca oprimat de el, vorbeşte despre acest lucru într-un mod absolut senzaţional, fără a trece de o parte sau de a alta a baricadei (pro sau contra comunismului), nu face o pledoarie din poveştile lui, enunţă doar faptele, dar acest lucru e suficient ca în inima cititorului să trezească sentimente care de care mai diferite. Pentru o secundă eşti tentat să condamni comunismul, iar apoi te prinzi în hora lui, în nevoia disperată de a apartenenţă la un grup, la un cerc de oameni care dansează şi sfidează toate legile încastrante. Prin toate experienţele vieţii te poartă această carte: de la iubire la moarte, de la realitatea crudă la fantasticul fără margini, totul e o călătorie şi destinaţia e întotdeauna o surpriză.
Fiecare fragment din cartea asta are povestea lui, viaţa lui, ideea lui. Şi totuşi voi mai puncta un singur lucru care m-a impresionat. O idee pe care am descoperit-o ca pe o revelaţie, în ciuda faptului că nimeni dintre cei cu care am discutat-o nu a fost de acord cu ea (de la mici amendamente până la „cum poţi compara iubirea cu un contract, noţiune atât de mercantilă”). Kundera spune că îndrăgostiţii, deşi plutesc în alte sfere când iubesc, în definitiv ei se comportă ca nişte jurişti dintre cei mai pricepuţi şi cu fiecare gest sau cuvânt stabilesc clauzele unui contract care va guverna tot restul relaţiei lor. Desigur, de-a lungul timpului şi alte clauze vor mai fi inserate în acest contract, dar în ceea ce priveşte clauzele convenite, va fi nevoie de o revoluţie pentru a le modifica. Dacă îi tolerezi ceva la început, el va considera acest lucru ca pe ceva firesc, caracteristic relaţiei voastre, care i se cuvine. În carte cei doi se înţeleseseră tacit ca el să fie cel care înşeală şi apoi se simte vinovat, iar ea va fi cea bună, care va suporta acest lucru, dar inima i se va umple de amărăciune. Şi contractul ăsta reglementează cele mai diverse aspecte ale vieţii: de la cine duce gunoiul sau strânge masa, până la cine are ultimul cuvânt în relaţie. Totul e prevăzut acolo, în acea înţelegere care se scrie de-a lungul vieţii. Şi niciodată nu ai dreptul să te plângi, pentru că ţi-ai dat consimţământul! (dacă stau bine să mă gândesc acest lucru se aseamănă mai degrabă cu dreptul cutumiar şi elementul său opinio iuris sive necessitatis).
