Marele pătrat nu are colţuri!

Ehh, încă nu este clar şi limpede pentru toată lumea asta, dar Lao Tze ştia de ce spune ceea ce afirmă titlul. Cred că viaţa este cel mai important lucru pe care e bine să îl înveţi. Acesta este paradoxul. Noi ne dorim multe, câte şi mai câte ne dorim noi – vreau şi asta şi cealaltă, şi cealaltă din nou dacă se poate, dar să trăim, după cum clar se vede – nu prea dorim. Să trăim mult, asta da, unii vrem viaţă foarte lungă, tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte dacă s-ar putea, atât de adânc ni s-au băgat în subconştient informaţii gen cotidianul şi necotidianul, trai şi netrai, că nu mai ştim de noi. Nu există nici un fel de viaţă cotidiană şi necotidiană. Există doar viaţa. Viaţa asta. Una singură. Putem să dormim toată viaţa bucurându-ne de anumite zile, ore minute, putem să facem teorii întregi şi complicate, despre aceea că tot restul din viaţa noastră  nu a fost nimic altceva decât o pregătire pentru aceste clipe, ore sau zile. Putem însă viaţa, să o trăim cu adevărat nu să o lăsăm să ne trăiască ea pe noi!





Am citit o sumedenie de cărţi despre legende, mituri, pilde, le-am învăţat pe de rost. Citeam, studiam, citeam din nou. La un moment dat am început să mă ajustez după anumite teorii din ceea ce găseam dar momentul adevărului nu apărea. Trebuie să trăieşti! Cam aşa urla esenţa divină din interior şi în acele momente m-am simţit şi mai încărcată de probleme. Ce, de fapt, facem noi aici, la propriu vorbind? Doar şi aşa trăim. Ne-a întrebat vreodată cineva – vrem noi sau nu? Abia recent, nu demult, deodată s-a luminat ceva în mintea mea şi am înţeles că de fapt da, trebuie să trăim! Am mai înţeles că în acelaşi timp nimeni nu şi-l doreşte cu adevărat, adevărul ăsta, toţi refuză. A trăi este cel mai cel ”sport” dintre toate. Să simţi ţesutul viu al vieţii. Acesta este prezent pretutindeni, în orice formă, în orice clipă.





Fuga de viaţă aduce boala şi depresia. Când readuci omul la viaţă, toate problemele dispar ca prin minune. Trebuie să ne trezim aşa cum ne trezim în acele fragmente minune din viaţa noastră, pe care nu le putem uita niciodată. Fiecare om deţine ceva ce nu va uita toată viaţa. De regulă aceste momente sunt unele foarte încărcate emoţional, afectiv, cu un impact puternic asupra noastră, străbătând fiecare celulă din viaţa noastră. În astfel de momente moartea pleacă din corp, pentru că viaţa ca o lumină puternică îşi face apariţia iar întunericul fără nici o luptă , cedează spaţiul vieţii. Atunci am trăit cu adevărat! Suntem desăvârşiţi cu adevărat şi lumea este desăvârşită. Sufletul este un organ subtil. Lui în această lume aproape primitivă îi este foarte greu. Secretul nu constă în a scăpa de ceva anume ci a găsi la toate sensul şi a descoperi pentru toate o vie trăire…După cum arată practica omenirii, încercarea de a lua ceva – totdeauna duce la rănire, întotdeauna curge sânge, întotdeauna apare durerea, întotdeauna această încercare se transformă într-un râu al pierderilor. Poate exact pentru asta are sens să ne trezim. Pentru a nu mai încerca să-i luăm vieţii ceva anume, ci să acceptăm viaţa şi lumea în toată plinătatea lor. Dacă nu doriţi să ne chinuim cu astfel de întrebări ciudate, atunci mai bine rămânem în continuare în somn, mai bine dormim în continuare.





Dacă omul însă vrea să trăiască înseamnă că nu s-a predat. Căci numai acela care îşi comandă sieşi, poate comanda şi altora, numai acela care este liber îi poate elibera şi pe alţii. Acesta este cred, marele scop, ca la final să putem spune că ”pentru mine nu există decât călătoria pe cărările care au o inimă, eu nu călătoresc decât pe ele şi singura provocare pentru mine este să le străbat până la capăt…şi să privesc în jur cu respiraţia tăiată”.