Probabil că suntem în criză, dar astăzi am stat la o coadă destul de mare ca să-mi cumpăr o pereche de pantofi. Aţi ghicit! Lumea a dat năvală în noul magazin de papuci din oraş care, dincolo de marfa germană la preţuri rezonabile, are, în plus, un lucru foarte important pe care mi-e teamă că îl găsim destul de rar în altă parte, îţi dă un sentiment de libertate, libertatea din pantofi.
Ştiu că sună ciudat, mai ales pentru cei care nu au avut ocazia să intre într-un magazin din străinătate, să probeze jumătate marfa sau poate chiar toată şi să plece fără să cumpere nimic şi fără să se simtă prost. Astăzi, m-am simţit la fel de liberă să probez toţi pantofii din lume, să mă plimb cu ei prin tot magazinul, să-i pun la loc, să iau alţii, şi alţii, şi alţii, fără să fiu obligată să fac echilibristică pe o cutie de carton ruptă, fără să aud în urechi întrebări de genul: „Vi-s buni?”, „Nu vi-s buni?”. După crize de nehotărâri din care m-au scos doar nişte cliente la fel de libere ca şi mine, m-am aşezat la coadă şi am aflat că aş putea să-mi iau o soluţie cu care să-i întreţin, că aş putea multe alte lucruri, însă doar dacă doresc. O doamnă mi-a zâmbit, alta mi-a pus cutia într-o pungă elegantă şi m-a sfătuit apoi să păstrez bonul fiindcă e totodată şi garanţie. Dacă vreun german ar citi ce scriu s-ar întreba dacă am rămas fără subiecte. Ce relatez eu ţine de normalitate. Nu şi la noi, unde nici nu apuci să pui mâna pe clanţa unui magazin de încălţăminte tradiţional şi să deschizi discret uşa, că te întâmpină câte o voce baritonală: „Ce doriţi?”. De regulă, când merg într-un magazin de pantofi, nu vreau lapte. Cred că e evident, dar doamna, păzitoarea tejghelei vrea să ştie precis ce gânduri am. Personal, mi-ar plăcea să ştiu mai bine ce vreau şi să-i spun, încă din stradă, cum arată pantofii visaţi. De regulă însă, nu ştiu ce vreau şi am nevoie de timp, spaţiu şi …. libertate să iau o decizie bună. Apoi aş vrea să pun mâna pe papuci, să dau la o parte cu mâna mea hârtia moale, să simt mirosul de piele nouă, dar ei sunt urcaţi pe pereţi până la etajul zece, atârnaţi pe nişte cuie şi aş avea nevoie de cursuri de alpinism ca să ajung până la ei. Aşa că mă mulţumesc cu ce e pe masă, pantofi trişti, înghesuiţi unii în alţii, sandale amestecate cu cizme de cauciuc şi şlapi. Atunci e momentul în care spun: „Nu vreau nimic, mulţumesc!”. Din spatele tejghelei, văd privirea veninoasă a vânzătoarei, convinsă că fac parte din categoria celor care mi-am făcut un scop în viaţă să le supăr ca şi cum nu e de ajuns că nu îşi primesc salariul la timp, că nu au bani de facturi şi copiii le enervează. Mi-e foarte clar că România e o ţară tristă, dar mă întreb de ce oare doamnele de la Deichmann pot să zâmbească, să nu agaseze, să nu pisălogească, iar restul nu pot? Probabil pentru că, în Europa pe care o tot indiviem noi, comerţul e artă. Probabil pentru că e şi ştiinţă, e şi psihologie, e şi respect. Probabil pentru că, înainte de a deschide un magazin, o companie se asigură că oamenii ei au înţeles mesajul pe care trebuie să-l transmită, au starea de spirit bună şi îşi dau seama că succesul unei afaceri, siguranţa locului de muncă, depinde, în primul rând, chiar de ei.
