Locurile care ne incită imaginaţia sunt cele care au o poveste de spus.
A fost odată ca niciodată un castel măreţ, cu turnuri impunătoare, brăzdat de sute de vitralii şi şanţuri de apărare cu ape adânci, liniştite şi înşelătoare, un castel blindat de cupole aurite şi balcoane artistic sculptate în balustrade de fier modelat de artizani, un castel impozant, cu o poartă de intrare uriaşă înţesată de flori delicate migălos lucrate în lemn, la capătul unui pod lung şi greu sprijinit în lanţuri groase de metal.
A fost odată ca niciodată, că de nu ar fi nu s-ar pomeni, o familie puternică, influentă şi bogată, cu oameni viteji şi plini de farmec, care şi-au dorit un loc la fel de special precum ei, pe post de ”acasă”, din care să poată impune, impresiona, conduce, cârmui. A fost odată ca niciodată un castel de poveste extraordinar de spectaculos, uneori înconjurat de misterioase poveşti şi învăluit în ceaţa specifică legendelor şoptite în taină de slujitori prin unghere, alteori scăldat în transparenţă şi lumină, asemeni schimbătoarei vremi care te ia mereu prin surprindere.
Te întrebi zărindu-l câte mii de mâini talentate de meşteri au făurit minunile acelor secole? Aşa m-am întrebat zărindu-l. S-a întâmplat tot în această vară agitată, plină de excursii în locuri la care visam de ani buni să ajung. În unele locuri mai călcasem dar cu mult prea mulţi ani în urmă ca să pot înţelege ceva. Se spune despre un loc special că e bine să-l vezi de cel puţin trei ori în viaţă. Pentru că din acelaşi loc vizitat un lucru înţeleg copiii, altul maturii şi cu totul altceva înţeleg vârstnicii. În unele locuri probabil nici de trei ori într-o viaţă nu ajunge, nu este suficient să păşeşti. Atât sunt de frumoase şi încărcate de mister.
Nu spun că locul acesta are o astfel de aură. Spun doar că fiecare experienţă este unică şi fiecare vârstă a vizitatorului în funcţie de limbă, ţară, grai, nivel cultural, înţelege ceva. Dar unele locuri au pare-se acel ”ceva” care transcende toate graniţele menţionate şi inundă fiecare celulă din noi. Suntem fiinţe vii şi fiecare loc pe care-l contaminăm cu energia noastră ne poate şopti din secrete dacă ne dăm suficient timp să contemplăm, să savurăm, să trecem încet prinre sălile impozante, să privim fiecare piatră din perete sau tavan ori podele, să ne imaginăm că atingem cu toată fiinţa noastră acel loc. Să fim complet acolo chiar şi numai pentru un ceas. E un efort atât de mic iar răsplata este atât de mare. Acesta este genul de călătorii pe care vi-l propun şi pe care încerc să vi-l descriu.
Aşadar, locurile care ne incită imaginaţia sunt cele care au o poveste de spus! Iar la Castelul Corvinilor sunt cel puţin două poveşti de ascultat cu inima deschisă şi imaginaţia necenzurată. Pe blazonul familiei Corvinilor este inscripţionat un corb ce ţine în cioc un inel de aur. Legenda spune că Iancu de Hunedoara era fiu nelegitim al lui Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei, cu o frumoasă femeie din Ţara Haţegului pe nume Elisabeta. Pentru a o feri de necinste, regele îi dă de soţ pe unul dintre fii săi, Voicu, dăruindu-i totodată şi un inel ca şi dar pentru copilul nenăscut, cu scopul ca acesta să fie recunoscut peste ani şi va merge la curtea regală. În timpul unei călătorii făcută de familia lui Voicu, poposind pentru a lua masa de prânz, inelul este uitat pe o margin a ştergarului pe care erau puse merindele.
Un corb, atras de strălucirea inelului, îl fură, dar copilul ia un arc şi săgetează corbul, recuperând astfel inelul. Atunci când creşte şi ajunge la curtea regală, povesteşte această întâmplare, iar regele, uimit şi impresionat de această istorie, decide ca simbolul familiei hunedorenilor să fie corbul cu inel de aur în cioc. De altfel, şi numele familiei provine din latinescul ”Corvus”, care înseamnă Corb, o pasăre care pe atunci simboliza înţelepciunea şi longevitatea.
Legenda fântânii, a doua dintre legendele legate de castel, vorbeşte despre trei prizonieri turci cărora Iancu de Hunedoara le-a promis că vor scăpa dacă la finalizarea lucrării vor da de apă. Animaţi de speranţa eliberării prizonierii sapă în stâncă timp de 15 ani până la 28 de metri adâncime şi reuşesc să găsească preţioasa apă. Între timp, Iancu de Hunedoara murise de ciumă, iar soţia lui, Elisabeta Szilagy, decide să nu respecte cuvântul dat de soţul ei şi porunceşte ca prizonierii să fie ucişi. Ca ultimă dorinţă, cei trei prizonieri turci cer permisiunea de a scrie pe cheile fântânii în limba arabă o ultimă rugă. Inscripţia a fost tradusă târziu de Mihail Gubloglu astfel ”Apă ai, inimă n-ai”, ca un ultim reproş pentru promisiunea făcută şi nerespectată. Traducerea inscripţiei ne arată de asemenea şi numele celui care a săpat şi care se numea Hasan, prizonier la ghiauri în cetatea de lângă biserică. Caracterele vechi arabe conţinute de inscripţie o datează la mijlocul sec al XV-lea, iar poziţia actuală a acesteia se află pe unul din contraforţii capelei.
Turnul toboşarilor este dispus pe latura estică a castelului, fiind tot un turn circular, cu două niveluri de apărare, – camera puşcaşilor şi etajul crenelat – exact ca şi Turnul Capistrano sau Turnul Pustiu. Este construit tot în prima fază a domniei lui Iancu de Hunedoara (1440 – 1444). Aspectul actualului turn, cu etajul superior ce arată ca o cameră de locuit ce prezintă a frumoasă boltă neo-gotică, se datorează etapelor de restaurare de la sfârşitul sec. al XIX-lea, moment în care se amenajează şi trecerea directă din sufrageria Bethlen la acest etaj.
Încorporând o fortificaţie de piatră din sec al XIV-lea castelul este rezultatul a două etape de construcţie, în vremea lui Iancu de Hunedoara (prima jumătate a sec al XV-lea), ce transformă edificiul militar într-o reşedinţă caracteristică stilului gotic, faza târzie, având ca model cele mai evoluate tipare de arhitectură militarăşi civilă ale momentului. Numeroase elemente renascentiste au fost adăugate în vremea lui Matei Corvin şi a lui Gabriel Bethlen, în două faze de construcţie din secolele al XV-lea şi al XVII-lea , ultimele elemente constructive aparţinând sec al XVIII-lea. Aspectul actual general se datorează lucrărilor din sec XIX si XX .
Se mai vorbeşte de o legendă legată de Castelul Corvinilor şi anume că în vremuri vechi şi tulburi însuşi Vlad Ţepeş ar fi fost închis o vreme aici preţ de câteva luni (spun documentele istorice), ori chiar câţiva ani chiar despre şapte fiind vorba (spun vorbele transmise din grai în grai de-a lungul timpului). Cert este că într-o celulă de taină în pivniţele întunecate ale castelului este foarte posibil să se fi agitat într-un ritm haotic paşii şi tălpile domnitorului de mai târziu, iar demonii care i-au bântuit firea nemiloasă impregnându-l cu dorinţa unei răzbunări pe viaţă sângeroase şi inexplicabile, dând astfel naştere la sute de legende despre viaţa sa încât adevărul istoric s-a pierdut cu desăvârşire, este foarte posibil să fi luat naştere chiar dintre zidurile acestui impozant castel. Monstrul din scrierile lui Bram Stoker avea cu siguranţă o explicaţie de natură psihiatrică sau poate chiar o durere sufletească adâncă şi fără capăt pe care nici moartea nu o poate vindeca. Nu vom şti niciodată de unde a pornit povestea. Suntem probabil nişte privilegiaţi pentru că trăim în aceste timpuri în care avem explicaţii pentru miliarde de suferinţe şi frământări sufleteşti.
Dar între zidurile groase şi reci ale Castelului Corvinilor, după ce treci de fântâna cu povestea cea tristă şi fără inimă a celor trei prizonieri turci, ucişi cu sânge rece după ce li se promisese libertatea cu cuvânt dat, iar ei îşi respectaseră partea din preţul cuvenit, după ce traversezi lungile coridoare înguste şi toate ungherele traseului propus de linia vizitării, când brusc te trezeşti singur în imense sau extrem de strâmte spaţii gri de piatră, fără ecou, este foarte uşor să simţi pe şira spinării un fior şi frământările celor închişi pe viaţă. Depinde cu ce senzaţie vrei să părăseşti zidurile reci ale castelului paşii îţi devin mai rapizi sau mai lenţi. Eu am ales să nu dau glas fiorului. Am coborât în curtea interioară, am respirat adânc si am ales să simt căldura verii, soarele, lumina, am contemplat puţinele petece de iarbă, bucuria de pe chipurile turiştilor români şi străini, am privit încă o dată în lumina de afară zidurile interioare, ochiurile înguste de vitralii şi dalele mâncate de timp din pavajul de la intrări. Mi-am zâmbit cu îngăduinţă şi am plecat încet de tot spre poarta de ieşire, traversând podul lung de lemn spre amicii cu care am împărţit călătoria, preferând să nu le spun nimic, ci să-i las singuri să descopere în felul lor ceea ce mie mi-au inspirat detaliile Castelului Corvinilor.
(fotografiile autoarei)
