Articol – foaie de jurnal – scris pentru cei care nu văd realitatea , nu vreau să o vadă şi nu le pasă de ea.
Ieri( care ieri , nu contează), Bistriţa, zi de primăvară , soare , muguri, oameni… . Ora 11. Cobor, aştept. Mătuşa…coboară. Unchiu ‘ îmi arată manevrele de bază, cum să cobor, cum să urc… bordurile. De ce ? Pentru că aveam de manevrat un scaun cu rotile pentru persoanele cu handicap locomotor. Da, mătuşa mea…
Cu emoţii împing , trag, mă întorc , mă rotesc , mă opintesc , mă emoţionez şi mă bucur . Şi , cel mai important, îmi dau seama cât de greu poate să fie pentru cei care sunt în astfel de scaune imobilizaţi , dar şi cât de greu le este celor care manevrează astfel de scaune. Toată această greutate de a trece peste o bordură, chiar şi „amenajată”, m-a făcut să mă simt umilită, respinsă , descurajată, la fel de mult ca şi privirile trecătorilor.
Este ciudat, acum când scriu şi mă gândesc cât de crudă este societatea , o parte din ea . Pentru că am întâlnit şi priviri şi feţe luminoase şi zâmbitoare ,dar nu la fel de multe ca cele …, nu neapărat cu compasiune ci cu frică de un om contagios, ca de o piază rea ce te face să scuipi în sân , privirile acelea , acum,mă înfurie. Zic acum, pentru că ieri nu am fost atinsă de nimic deoarece eram bucuroasă de ziua însorită de primăvară şi de faptul că o puteam duce pe mătuşa la plimbare , în oraş , să se bucure de soare şi de primăvară.
Închei cu strigăt de bucurie :
Ce frumoasă e primăvara , ce frumoasă este viaţa , ce frumoasă este mătuşa !
Hai la plimbare …sau mai bine,
Hai să fugim prin raze de soare !
Nicu Lag
