Incepe o noua saptamana de proteste si convulsii sociale, care zguduie din temelii societatea si economia romaneasca. Politia si jandarmeria sunt in alerta maxima, serviciile speciale asculta telefoanele si comunicatiile tuturor celor care mai au un dram de suflu civic in ei, mai ceva ca pe vremea impuscatului. A trecut momentul promisiunilor electorale, acum PSD-ul si mogulii ce au spoliat tara asmut din umbra populatia revoltata la mari miscari de strada. Vanzoleala si disperare multa, saracie si lipsa de speranta pe de-o parte, de cealalta parte, a politicienilor, calcule ascunse, inconstienta criminala, sperante secrete de remanieri guvernamentale, de lovituri de palat. Nebunie curata!
In tot acest talmes balmes fara noima, de comentatori, „anal-isti” si tot felul de guristi si pupincuristi de profesie, ce fac spume la gura la televizor, ridicand micii lor pumni neputinciosi, (care n-au muncit o ora in viata lor), in numele populatiei disperate, fara nici un fel de solutii, nimeni nu mai intelege nimic, zgomotul de fond acopera esenta problemei si totul se pierde intr-o imensa cacofonie, in timp ce carul triumfal al dezastrului numit „masuri guvernamentale anti-criza marca FMI” condamna la pieire categorii intregi de romani (bolnavii si pensionarii in special). Guvernul, in frunte cu Traian Basescu, joaca un joc al surzilor, ducand la rau sfarsit si sapa de lemn o tara intreaga, in numele „masurilor anti-criza”. Ca acesti oameni care ne conduc nu au habar despre ce fac, se vede cu ochiul liber, din declaratiile lor, din inconstienta si prostia de care dau dovada, din inconsecventa in masuri si lipsa de legatura dintre vorbele si faptele lor. Fiind nascuti ca „cetateni captivi” in acest stat rau-condus, am incetat sa ne punem sau nu ne-am pus niciodata cateva intrebari esentiale care tin desigur, de teoria generala a dreptului si domeniul dreptului constitutional, dar care acum sunt la fel de actuale si stringente ca si intrebarile filosofice eterne: „Cine sunt, de unde vin si unde ma duc!?” Ce mai este astazi Statul? La modul esential, Statul este modalitatea de organizare a unei colectivitati unite din timpuri imemoriale pe criterii de rasa, limba, traditii si sange, ce corespunde (sau ar trebui sa corespunda) nevoilor si aspiratiilor cetatenilor sai, din punct de vedere al dezvoltarii acestora. Statul este organizat pentru a prelua delegarea democratica a puterii majoritatii, si transferului exercitiului ei temporar in mana unor oameni presupusi a fi gospodari si responsabili, dedicati binelui comun al colectivitatii respective. Prin mecanismul statal, indivizii componenti ai unui stat cedeaza de buna voie o catime a beneficiilor (castigului) individual a fiecaruia, in favoarea unui fond comun (numit Bugetul de stat), din care apoi gospodarii statului, cei delegati in acest sens de catre majoritate, redistribuie acest „fond” pentru acoperirea unor necesitati ale populatiei, garantate prin Constitutie (dreptul la viata, la ingrijire medicala gratuita, la asigurari sociale etc.). Ce se intampla insa cand cei care erau desemnati doar temporar sa „distribuie” aceste beneficii ale civilizatiei democratice pe care cu totii le platim, devin tradatorii acelui neam, hotii acestei avutii publice, si chiar gasesc modalitati de a permanentiza „numirea” lor la puterea decizionala a unui Stat?! Ce se intampla cand Statul este indatorat de acesti lupi imbracati in blani de oaie, cand banii platiti de majoritate se duc in buzunarele doldora ale celor putini si avuti, cand minoritatile celor slabi si fara aparare sunt condamnate de acesti criminali la moarte lenta si chinuitoare, prin lipsuri, disperare si infometare?! Din pacate, constatam pe pielea noastra un adevar amar, anume faptul ca democratia nu este un dat, este un bun pretios care trebuie aparat clipa de clipa de poftele si asalturile dusmanilor din interior cat si din exteior. Ca romani, ne-am bucurat de asa-zisa schimbare de regim din `89, dar am facut prea putin sa ne aparam drepturile si libertatile pe care sansa Istoriei ni le-a daruit la acel moment. Astazi, facem in mod mecanic un lucru fara noima. Iesim in strada si tipam. Si credem ca asta conteaza. Sau facem greva. Iar inamicii Romaniei, ai nostrii, ai tuturor romanilor, isi freaca msinile, satisfacuti. Au mai castigat fara lupta un razboi economic, au mai ingenunchiat si supus suveranitatea unei tari. Noi si copii nostri vom plati strainilor imprumuturi / datorii „istorice” de care nimeni nu isi va mai aminti pe ce sau cheltuit. Iar guvernantii, la fel de inconstenti ca si marea majoritate, vor duce la groapa, in sclavie acest popor, incapabli sa faca ceva pentru salvarea unei tari pe care nu au iubit-o niciodata. Pentru ca este INCONSTIENTA CRIMINALA sa provoci sau sa declansezi greve, sa iei masuri care sa paralizeze economia nationala, fara sa faci un calcul prealabil, sa prevezi colapsul economic in care arunci tara prin astfel de actiuni. De ce spun asta?! Pai, oameni in greva inseamna oameni care nu muncesc. Daca nu muncesc, nu produc. Daca nu produc, nu platesc impozite si taxe pe ceea ce nu au produs. Aceasta „gaura” in buget, cumulata pe toata perioada de revolte si greve, va depasi cumulat, ipoteticul beneficiu al „imprumutului” de la FMI din care, putini stiu ca 60% nici macar n-a intrat in Romania ci a fost virat organismelor bancare, pentru „relansarea finantarilor catre populatie”. Cu alte cuvinte, 60% din banii pe care noi ii vom plati FMI-ului au fost dati unor banci private, pentru ca acestea la randul lor sa ni dea noua cu imprumut!!! Cat de tampit sau de rau-voitor trebuie sa fii ca sa accepti – ca politician asa ceva, sub pretext ca „scoti tara din criza”?! Dupa cum spuneam, nu grevele sunt solutia. Prin greva, adancim mizeria economica, colapsul financiar al bugetului de stat, al nostru al tuturor, cu alte cuvinte, facem jocul inamicului. Greva ca mijloc de protest (numita pe romaneste si incetarea lucrului), este adecvata in cazul companiilor cu capital privat, unde patronului ii pasa daca are pierderi, pentru ca le resimte in buzunarul propriu, sunt ale lui, ca de altfel si castigurile. In sistemul democratic, statul este al nimanui, nimeni nu poarta decat o raspundere partiala pentru ceea ce se intampla, iar mecanismele de atragere a raspunderii sunt extrem de vagi si de intortocheate, practic inexistente, din moment ce nici un politician nu a raspuns niciodata pentru actul sau politic sau administrativ. In aceste conditii, greva este ineficienta, pentru ca politicienii nu pierd nimic, ci doar isi justifica pierderile prin pierderi si mai mari, provocate de grevele ce la randul lor sunt provocate de masurile lor criminale. Astfel, intrand intr-un astfel de cerc vicios prost inteles, statul si serviciile oferite de organizarea democratica incep sa dispara unul cate unul: – greva in Justitie; dispare actul de justitie, apare nesiguranta si dezordinea sociala. – greva in invatamant; dispare pregatirea generatiilor viitoare, ajungem o tara de analfabeti – greva in sanatate; dispar serviciile de sanatate publica – greva in diverse ramuri economice (transporturi, posta, etc.) blocheaza si celelalte domenii de activitate private, care aduceau bani la buget. Astfel, o greva generala poate produce consecinte negative de lunga durata, incalculabile, asupra economiei nationale si bugetului de stat. Tocmai de aceea, poporul japonez, din spirit de responsabilitate, a inventat „greva japoneza” in care grevistii totusi munceau, cautand sa nu aduca prejudicii binelui comun, de care toti ar trebui sa ne bucuram, numit Stat, care ne tine departe de haos si barbarie. Da, dar japonezii erau ascultati de Imparat, care la randul lui era un om responsabil. In cazul nostru, greva japoneza este la fel de lejer ignorata de conducatorii tarii ca si greva normala, pentru ca ei nu raspund de dezastrul pe care il pricinuiesc. In aceasta situatie, solutia la care eu m-am oprit este aceea a nesupunerii civice, a grevei fiscale in primul rand, dar dublata de adoptarea si aderarea la un nou tip de „colectivizare”, nu in sensul cel rau al termenului, cu care ne-au obisnuit comunistii, ci in sensul folosit de stiinta psihologiei sociale, acela de socializare si relationare cu restul comunitatii din care facem parte, prin mijloace care sa permita intarirea economica si prosperitatea acelei comunitati. Multi oameni de afaceri si o multime de companii au cautat si au gasit (sau se indreapta, uneori fara sa isi dea seama) catre genul de solutii pe care le propun in cele ce urmeaza, solutii pe care nu le-am inventat eu, ci sunt universale, ele „rasar” spontan in sanul oricarei colectivitati dornice sa supravietuiasca. Despre ce fel de mecanism este vorba!? Personal, ca avocat, activitatea mea principala se desfasoara in domeniul dreptului comercial. Urmaresc cu atentie dinamica economiei, domeniile de activitate care mai aduc profituri, solutiile pentru reducerea impozitarii excesive a activitatii comerciantilor, modalitatile (aflate in sfera legalitatii) de dezvoltare economica – pe o piata ce duce o lipsa tot mai acuta de lichiditati. Asa-numita „criza economica” pe care o traversam a fost provocata artificial prin blocarea unei importante parti de masa monetara – de catre oculta financiara mondiala. Acest blocaj a fost provocat dupa o crestere economica falsa, rezultata din dezvoltare pe baza de credit. Iei bani acum, dar in viitor trebuie sa dai inapoi bancii din profitul pe care estimezi ca il vei avea din afacerea pe care o dezvolti cu banii bancii. Din aceasta spirala a imprumuturilor niciodata restituite integral, bazata pe previziunile recuperarii investitiei pe termen mediu sau lung bazate pe certitudinea unei populatii cu putere de cumparare sanatoasa, a rezultat supraevaluarea bunurilor si serviciilor aflate in circulatie, si indirect inflatia. Cu totii stim perioada creditarilor, cand preturile la terenuri, imobile, masini erau deosebit de ridicate, pentru ca exista cererea artificiala provocata de posibilitatea populatiei de a se imprumuta inconstient la banci… Prin blocarea brusca a creditarilor, au inceput sa dispara lichiditatile din circuitul economic, si astfel, chiar daca in mod paradoxal bunurile si serviciile exista in continuare la acelasi nivel, ele sunt evaluate diferit, din pricina lipsei puterii de cumparare a populatiei, care nu mai poate cumpara pe datorie (nu se mai poate imprumuta la banci). Spre exemplu, in domeniul dezvoltarii imobiliare, crashul financiar este cel mai evident. S-au luat credite, s-au cumparat terenuri la preturi fabuloase (datorita concurentei), s-a construit enorm, iar acum chiar daca exista cerere si chiar putere de cumparare reala (bazata pe bunuri si servicii), oamenii nu au banii necesari sa cumpere. In tot acest mecanism, Statul a ajuns sa se roage de banci pentru a credita populatia, ba mai mult, a ajuns sa dea „ajutoare” nerambursabile din bani publici bancilor, pentru ca acestea sa reia creditarile catre populatie. O concluzie clara se desprinde din situatia prezentata. Valoarea unor bunuri si servicii, posibilitatea de dobandire a acestora DEPINDE de punerea in circulatie a unor hartii numite „bani”, iar cei ce controleaza emisiunea si circulatia acestor etaloane fictive ale puterii reale de comparare a bunurilor si serviciilor, sunt bancile. Suntem in situatia paradoxala, de a spune – citandu-l pe Sheldon Emry (lucrarea „Biliarde pentru Bancheri, Datorii pentru populatie”) – precum o companie aeriana: „Avioanele noastre zboara (goale), dar nu va putem transporta pentru ca nu avem bilete…”. Solutia pentru a suplini lipsa „liantului” economic pe care il reprezinta moneda, incep sa o descopere intuitiv si dezvoltatorii nostri. Ea se numeste moneda (mijloc de plata) complementara. Spre exemplu, un dezvoltator imobiliar are terenul, proiectul si autorizatiile, dar nu mai are banii necesari realizarii constructiei sau finalizarii ei (situatie aproape generalizata la noi). Sau, chiar daca a terminat constructia, nimeni nu i-o mai inchiriaza sau cumpara din lipsa de bani lichizi. O solutie, in primul caz, este aceea de a gasi furnizori de servicii (constructii in acest caz) cu care sa finalizeze lucrarile, incheind cu acestia contracte ferme prin care o parte din rezultatul final (un apartament sau mai multe, spre exemplu) le revin acestora la sfarsitul lucrarii. Astfel, poti construi cu cimentul producatorului (care oricum nu si-l mai poate vinde, ca nimeni nu mai cumpara din lipsa de bani), cu fierul altui producator, cu manopera si utilajele unui alt constructor, care accepta o astfel de modalitate de plata prin schimb. Cei care au imobile ce nu se vand, au gasit modalitatea de a oferi cumparatorilor o gama larga de modalitati de plata, de la contracte de leasing imobiliar pana la contracte de imprumut (credite, achizitionare in rate) fara ca dezvoltatorul sa poata totusi desfasura activitati bancare (creditare, perceperea de dobanzi, etc.) Nimic deosebit pana aici, veti spune. Da, dar acesta este doar inceputul, zorii sistemului economic de contracarare a crizei, bazat pe eludarea folosirii unei monede controlate in totalitate de oculta financiara planetara. Mai departe, in acea comunitate de afaceri, de bunuri si servicii, oamenii nu sunt nevoiti sa astepte fructificarea acestor schimbrui, ci la randul lor le transmit, le tranzactioneaza mai departe prin diverse metode (compensari, alte schimmburi, sau chiar punerea in circulatie independenta a unor alte mijloace de plata). Exemple de acest fel au existat si exista pretutindeni: In anii 1920, cand marca germana cunoscuse o hiperinflatie, multe orase germane incepusera sa emita si sa foloseasca propria lor moneda de schimb. Sute de comunitati din Canada, Statele Unite si Europa, au facut acelasi lucru, in timpul Marii Depresii, cand somajul atinsese cote astronomice datorita lipsei de moneda. Practic, exista forta de munca si o gramada de treaba de facut, dar nu exista pe piata moneda necesara schimbului echitabil intre munca si servicii. In 1995, Argentina a intrat in faliment, datorita „ajutorului” FMI. Comunitati unite au creat un sistem de barter local si inceput sa puna atunci in circulatie bonuri (tichete) ce aveau reprezentarea unor bunuri si servicii, si cu ajutorul carora se puteau achizitiona. Acest sistem a fost denumit ulterior Reteaua Globala de Schimb (mai exact RGT – Red Global de Treque) si a devenit apoi cea mai mare retea nationala de schimb de bunuri si servicii, fiind raspandit in America Centrala si de Sud, avand in prezent 7 milioane de membrii si o circulatie a bunurilor evaluata la milioane de dolari pe an. Alte masuri de acest gen au fost luate chiar de catre autoritatile locale argentiniene, care au pus in circulatie in unele zone un tip de chitante numite „debt-cancelling bonds” (bonuri de anulare a datoriilor) care aveau chiar un echivalent in peso-ul argentinian. Cel mai cunoscut (si de succes) model de astfel de instrument de plata, numit „ore (de munca) Ithaca” (Ithaca Hour), a fost lansat in anul 1991 in Statul New York – Ithaca, de catre Paul Glover. „Ora Ithaca” este o bucata de hartie inscriptionata pe verso cu urmatorul mesaj: „Acestia sunt bani. Aceasta hartie („ora”) il indreptateste pe posesorul acestea sa primeasca o ora de munca, sau valoarea ei negociata in bunuri si servicii. „Ora Ithaca” stimuleaza afacerile locale, prin recircularea bogatiei noastre pe plan local, si ajuta la crearea de noi locuri de munca. „Ora Ithaca” este bazata pe capital real: priceperea noastra, muschii nostri, uneltele noastre, paduri, campii si rauri”. O „Ora Ithaca” este considerata a fi echivalentul a 10 USD, iar serviciile spcializate sunt evaluate in multiplii ai „orei”. O data la cateva luni, o publicatie listeaza bunurile si serviciile din comunitatea respectiva pe care oamenii doresc sa le tranzactioneze pe „ore”, si exista chiar si o banca a „orei”, iar in prezent exista in circulatie milioane de „ore”, cu care oamenii din comunitatea respectiva pot plati servicii medicale, produse si chiar chirii… Un astfel de sistem functioneaza foarte bine in paralel cu circulatia monedei oficiale, dar si-a dovedit utilitatea, comunitatile respective realizand chiar o crestere economica insemnata, spre deosebire de vecinii lor care nu au adoptat un astfel de sistem local. Bazele acestui circuit paralel fundamenteaza si modelul economic polonez, Polonia fiind din acest motiv, pana in prezent singura tara europeana cu crestere economica reala pe timp de criza. Acesta este de altfel motivul real pentru care conducerea statului Polonez, in frunte cu presedintele tarii Lech Kaczynski, au fost asasinati in „accidentul aviatic” in apropierea aeroportului Smolensk. In concluzie: Daca politicienii care conduc acest Stat nu vor sa mai distribuie echitabil bogatia tarii si impozitul strans de la noi toti, nu avem decat un mijloc de a-i obliga sa faca acest lucru: de astazi inainte, sa incetam a mai plati catre Stat impozite si taxe, amenzi si orice alte sume de bani, pana cand nu vor inceta masurile de spoliere nationala, masurile de genocid al pensionarilor si bolnavilor. Sa revenim la organizarea in colectivitati mici, sa ne protejam inauntrul comunitatilor noastre, familii, blocuri, sate, orase chiar, sa ne ajutam unii pe altii. Sa nu mai hranim acest cancer al societatii numit „aparat de stat”, sa il lasam sa moara, sa il ocolim, gasind resursele locale pentru organizarea comunitara. Pentru ca, decat sa ne omoare mai tarziu Statul, ca bolnavi sau ca pensionari, mai bine sa il „omoram” noi pe el, cat suntem in puterea de a o face, prin refuzul nostru de al mai hrani. O asemenea atitudine, adoptata la nivel national si international va duce la prabusirea sistemului mafiot al ocultei financiare internationale, a carei putere este bazata doar pe simpla conventie general acceptata a valorii pe care noi o dam banilor emisi fara acoperire in bunuri si servicii.
