Pasesc smerita,temetoare cu pasi usori ,dar siguri intr-o biserica penticostala,nu ii voi da nume caci toata lauda fie a Domnului,nu a oamenilor.Sunt fermecata pe loc de ambianta calda,primitoare,de zambetele de pe chipurile celor prezenti,sunt invitata sa iau loc ,in timp ce credinciosii imi intind o mana de pace.Ma asez imediat in randurile lor incercand sa raspund la zambetele lor primitoare tot cu un zambet,apoi ma las coplesita atat de discurs,cat si de cantare.Timpul trece iar la sfarsit imi pare rau sa plec din mijlocul acelor oameni,care pentru doua ore mi-au aratat atata dragoste ,chiar daca si intr-un mod indirect ,dar totusi ma ridic dupa scaun si plec,nu inainte sa mi se intinda iarasi o mana de pace. Pe drumul spre casa ,ma “rod”tot felul de intrebari,referitoare la lumea lor,la modul lor de a fi. In incercarea de a afla mai multe, deschid calculatorul si incep sa citesc:unele articole scriu cu admiratie,altele ii critica”la sange”,nu stiu ce sa mai cred ,pe loc,insa un singur lucru imi este clar:dragostea aceea care mi-a invaluit sufletul nu am simtit-o in nici o biserica ortodoxa in care am fost,iar mana aceea de pace pe care ei o intind si celui mai aprig dusman,cu siguranta nu o voi mai intalni niciodata in cotidianul in care imi duc existenta.
