Din istoria serviciilor secrete româneşti XVII.Eugen Cristescu 10

Eugen Cristescu a mai fost prezent în calitate de martor şi în alte procese politice ale timpului, procesul intentat liderilor Partidului Naţional-Ţărănesc din august 1947, în recursul extraordinar al procesului participanţilor la rebeliunea legionară din ianuarie 1941, rejudecat în aprilie 1948 şi în ancheta făcută asupra lui Lucreţiu Pătrăşcanu.


În întreaga sa carieră de funcţionar public, de excepţie, în Ministerul de Interne şi la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, respectiv şeful S.S.I., E. Cristescu a primit mai multe decoraţii, şase ordine şi două medalii, şi a fost sancţionat o singură dată, printr-o „Decizie a ministrului secretar de stat la Departamentul Internelor cu nr. 70.632/6 din 9 noiembrie 1932”. În documentul în cauză se spune că, a fost „amendat cu pierderea salariului pe timp de una zi pentru insubordonare”.


Eugen Cristescu a rămas în memoria multor generaţii de ofiţeri români de informaţii prin faptul că a fost singurul şef de serviciu secret din istoria României, care a lăsat un studiu intitulat „Organizarea şi activitatea Serviciului Special de Informaţii”, ce cuprindea 276 pagini de manuscris olograf, dar nedatat de autor. Acesta, cu multe omisiuni şi bineânţeles „prelucrat”, de politrucii vremii, a fost tipărit pentru prima dată în 1968 sub forma de broşură cu regim de uz intern, pentru sistemul de învăţământ profesional din Ministerul de Interne, Departamentul Securităţii Statului. Studiul avea caracterul „strict secret”, iar dorinţa autorului a fost ca el să fie consultat doar de cadrele S.S.I.-ului. La momentul respectiv S.S.I.-ul încă mai fiinţa ca instituţie, fiind desfiinţat la 2 aprilie 1951. Ulterior el a fost folosit ca obiect de studiu de ofiţerii de securitate din compartimentele informative ale Securităţii. Studiul a fost redactat în ţară şi destinat cadrelor S.S.I.-ului, care în concepţia sa, mărturisită în partea finală a documentului, trebuia să ducă mai departe „tradiţiile informative româneşti” şi nicidecum să devină o simplă anexă a unui serviciu de spionaj al unei mari puteri. Chiar el oferise un exemplu în acest sens prin raporturile strict de colaborare a S.S.I.-ului cu Abwher-ul german.


După declaraţiile date în ancheta lui Lucreţiu Pătrăşcanu, fost ministru al Justiţiei, existenţa lui E. Cristescu intră într-un con de umbră total. Oficial el apare ca deţinut politic în penitenciarele de la Dumbrăveni (Sibiu), Aiud şi Văcăreşti. Documentele consemneză moartea acestuia la 12 iunie 1950, actul de deces nr.607 din 13 iunie 1950, în penitenciarul Văcăreşti. Protocolul de autopsie încheiat la 14 iunie 1950, menţiona oficial că, „moartea lui Eugen Cristescu se datorează sclerozei cardiovasculare (artrită cronică şi coronarită cronică), iar cadavrul nu prezintă nici un semn de violenţă”.


Ciudat este faptul că fişa medicală a lui Eugen Cristescu nu consemna nici o boală gravă, iar tratamentul pe care la primit în diferitele locuri de detenţie prin care a trecut, a fost unul special, favorizant.


Prin anii 70 un fost deţinut politic, Ion Varlam, a afirmat că l-a vazut, totuşi, pe Eugen Cristescu în toamna anului 1956, în stare bună pe când se afla in subsolul Ministerului de Interne, unde erau anchetaţi studenţii arestaţi la 5 noiembrie 1956 pentru fraternizarea cu autorii revoluţiei anticomuniste de la Budapesta.


Există şi la această dată o bănuială, dar niciodată confirmată, că Eugen Cristescu a fost folosit sub alt nume, moartea consemnată la penitenciarul Văcareşti, fiind o actiune tipică de dezinformare, pentru a asunde adevărul, în scopul folosirii lui în continuare de către Securitate.


Este un fapt arhicunoscut, un şef al unui Serviciu Secret nu se ucide niciodată, deoarece din moartea lui nu se câstiga nimic, din contră.


Alţi martori afirmă că prin anii 70, l-au văzut pe Eugen Cristescu, ca un veritabil pensionar plimbându-se liniştit pe străzile vechi ale Bucureştiului.


Unde a murit în realitate Eugen Cristescu, din ce cauză şi când, probabil, nu se va cunoaşte, niciodată.