Aspectele cuminţi au murit demult. Parcă ne mor simţurile şi avem nevoie să ne fie biciuite prin orice mijloc.
Făceam o analiză la rece a ceea ce s-a petrecut pe toata durata săptămânii trecute în titlurile frământate ale evenimentelor naţionale şi internaţionale, pe sticla cea atotcunoscătoare a televiziunilor, înţesată de benzi galbene care traversează ecranul 24 de ore din 24. A fost o săptămână plină. Cutremur în Japonia, divorţul Columbenilor, Zăvoranilor, Moţiunea şi punct culminant – război în Libia. Nu vă amuzaţi de mixtură, e chiar dramatic ce se întâmplă cu balcanica mixtură mulată perfect pe structura complexă a românului. Întâmplarea face că am avut câteva zile libere ce mi-au permis să fac comparaţii şi între noi şi în raport cu alţii, urmărind înfocatele transmisii tv în direct de peste tot.
Aspectele cuminţi au murit demult. Parcă ne mor simţurile şi avem nevoie să ne fie biciuite prin orice mijloc. Bombardamentul zilnic uriaş de informaţii ne rătăceşte şi mai mult de noi, în goana după informare în care ne-am educat involuntar sau inconştient mai degrabă, să vibrăm la câte o mică Apocalipsă la fiecare pală de vânt. Iar când un eveniment cu adevărat dramatic ne bate la uşă, ne pierdem reperele relatând haotic, traşi la indigo după modele copiate dar neânţelese, cu “mare professionalism” subiectul.
M-a uns pe suflet articolul lui Cezar Paul Bădescu cel care scria mai zilele trecute în Dilema veche, citez “…ştiriştii noştri bîţîie de nerăbdare în aşteptarea Apocalipsei, pe care s-o transmită ei în direct, iar publicul să stea cu ochii lipiţi de televizor, să se uite şi să se îngrozească. Vă închipuiţi ce rating epocal ar avea Apocalipsa în direct! Astfel, banalele ninsori „paralizează tot“, aduc „iadul alb“ şi „şoc şi groază sub nămeţi“, ruperile de nori înseamnă „şoc şi groază: a venit potopul!“, iar alunecările de teren sînt sinonime cu „şoc, groază şi i-a înghiţit pămîntul!“. Altfel, cînd nici de asemenea fenomene naturale nu au parte, pentru ştirişti există varianta cu accidentele de maşină, care aduc, desigur, „şoc şi groază pe şosele“. Cînd nu au loc nici accidente grave, oamenii de ştiri de la noi intră în fibrilaţie, pentru că li se pare că simt în ceafă respiraţia rece a audienţei zero. Şi iată că a venit Apocalipsa. În fine, una parţială. E vorba, desigur, de cutremurul din Japonia şi de seria de catastrofe care a urmat. Credeţi că ştiriştii noştri s-au animat ca la comandă, că le-a sosit în sfîrşit mult aşteptatul moment de glorie şi au arătat lumii întregi cît de eficienţi şi de profesionişti sînt? Da, de unde?
În dimineaţa zilei de vineri, 11 martie, cutremurul din Japonia i-a găsit pe jurnaliştii de televiziune în starea jalnică în care i-au adus şuşele TV. Adică i-a găsit total deprofesionalizaţi. La Realitatea TV, de exemplu, era mare lucru să-ţi dai seama, ca telespectator, despre ce e vorba – cînd, unde şi ce s-a întîmplat. … Apoi, întreaga zi au curs pe ecrane eternele talk-show-uri, cu doi-trei invitaţi în platou, în care problema era, chipurile, întoarsă pe toate părţile. Numai că nu se discuta de fapt despre ce se întîmplase în Japonia, ci despre orice altceva. E clar că evenimentul i-a pus în mare încurcătură pe ştiriştii de la noi. A doua zi, sîmbătă, Observatorul Antenei 1 a expediat rapid catastrofa din Japonia (deşi o avea trimisă la faţa locului pe Carmen Avram), pentru a se ocupa de subiectul preferat. A doua ştire era despre – aţi ghicit! – Columbeni. Marea lacună a televiziunilor noastre a fost că nu i-au întrebat pe Iri & Moni ce au simţit în timpul cutremurului din Japonia şi dacă nu i-a afectat cumva. Cu siguranţă, ar fi primit nişte răspunsuri pe care le-am fi urmărit cu sufletul la gură!”
Obiectivă relatarea de mai sus. Cumva îmi fac un soi de parţială mea culpa fara regrete fiindca invatam din fiece experienta. Paradoxal vreo doi-trei ani am informat urbea şi eu pe seama unor mici apocalipse anunţate cu mult tam tam, despre schimbările de climă, despre sate ecologice ca viitor, despre lupta gloatelor ce va urma pentru resurse, şi chiar dacă sursele ce mă informau erau credibile şi internaţionale, adică ditamai cercetătorii, o doză de spectacol ca atracţie atât pentru spectator cât şi pentru cel ce relatează, există în acest soi de scenarii. Pentru că foarte greu îţi dai seama unde sunt graniţele. Foarte greu se ajunge la o concluzie finală. Reală. Totul este într-o permanentă mişcare şi schimbare iar concluziile nu durează mult, chiar şi cu eforturi descoperite.
Dar comentariul d-lui Bădescu mi-a reţinut atenţia în primul rand pentru adevărul relatat, al deprofesionalizării jurnalistului adevărat de dragul audienţei. Nimeni nu iese din critica de mai sus, fără excepţie suntem în aceeaşi oală. Unde este graniţa dintre profesionist şi amator, cine o decide, cine o respectă şi când?
