Cum e şi firesc, primul articol pe nou an îl dedic Revelionului. Reveria de după noaptea anului nou, cu bucuriile, nostalgiile şi tristeţile ei. Că vrei sau nu, noaptea dintre ani este momentul în care tragi linia şi te regăseşti: depinde de tine cum. Mai bătrân cu un an, mai înţelept… sau poate nu, mai împlinit, mai fericit, sau… dimpotrivă, mai trist şi mai obosit. Prilej să constaţi că eşti singur (lucru pe care ai amânat să îl observi tot anul) sau că eşti cu persoana iubită. Momentul adevărului, când descoperi poate că persoana iubită poate că a ales să îşi petreacă Revelionul cu altcineva.
Drame mărunte, drame personale, toate visate în cercul polar al unei singure nopţi de iarnă, noaptea cea mai lungă din an…În ciuda ambianţei festive, surprinzător de puţini oameni fericiţi… Cei mai mulţi, au petrecut noaptea de anul nou în faţa televizorului, prietenul cel mincinos şi făţarnic ce se joacă cu demonul plictiselii din fiecare. Emisiuni pre-înregistrate, în care actori chipeşi şi domniţe planturoase se hăhăie şi se prefac că se amuză, ca nişte maimuţe puse să joace rolurile unor piese de teatru sublime, a căror înţeles le scapă. Uneori, pentru o clipă, măştile alunecă şi dau la iveală aceeaşi plictiseală ce îi înfrăţeşte cu telespectatorul. Bărbaţi frumoşi şi femei superbe, în costume poleite, sunt oferiţi vederii publicului pe tabla magică a oglinzii televizorului, aşa cum împăraţii Romei ofereau în vechime prostimii circul sângeros al amfiteatrului. Sesizez cu stupoare că cei de lângă mine îi cunosc pe protagonişti, le cunosc cu amănunţime vieţile, relaţiile, reuşitele, situaţia materială şi sentimentală. Aud: ”uite-o şi pe X, are un băieţel, dar e din nou singură… şi y e singură… şi cutare s-a despărţit…”
De unde această avalanşă televizată de ”vedete” singure, în ciuda frumuseţii lor fizice ? Starea lor tristă mă duce cu gândul la nişte puştani ce au primit câte un ferrari, dar nu ştiu să meargă cu el decât cel mult cu viteza întâi. Bărbaţi cărora nu le-a fost dat să cunoască ”manualul de utilizare” al enigmei numite Femeia; femei care ratează în mod repetat o fericire himerică din aceeaşi lipsă de cunoaştere a naturii intime a bărbatului… A venit clipa când, ca în fiecare an, mă retrag pentru a mă regăsi. Închid cu blândeţe porţile simţurilor şi mă retrag în turnul de fildeş al conştiinţei, unde fiinţa mea se regăseşte tangentă cu adevăruri mai profunde decât cele oferite vulgului de stăpânii televiziunilor.
Reiau etapele de fiecare an ale scufundării/ascensiunii, mă îmbăt cu miresmele celor 10 miracole ale manifestării, rememorez cu nostalgie clipele minunate în care mă inundau revelaţii, când tânjeam să ghicesc, precum şamanii sau augurii, viitorul în măruntaiele… proprii J. Acum, mă regăsesc firesc în înţelepciunea cuvintelor spunse demult, cândva, de un înţelept: Zilele si anii trec, viata se scurge incet, incet, Iar oamenii isi risipesc timpul in cautarea placerilor. Ei intreaba, “Luna sau anul acesta vor fi mai buni?” Orbi la trecerea rapida a vietii, Prostii cultiva preocuparile prostesti. Revin la minutul trecerii între ani, pentru a ciocni tradiţionalul pahar cu cei dragi. După care mă întorc în turn. Mă regăsesc privindu-mi viaţa, anul ce s-a mai scurs din clepsidra timpului. Sunt mai matur, mai experimentat, mai hârşâit în ale vieţii. Cu mai puţini prieteni, cu mai puţină încredere în oameni, în altruismul lor. Cu mai multă dorinţă de a rupe plasa de păianjen ce mă separă de libertate.
E timpul să plecăm în club. Revin la realitatea cotidiană, ne aranjăm şi plecăm. Aspir, odată cu mirosul parfumat al părului Ei, nerăbdarea şi pofta de viaţă pe care o emană. Ca de obicei (sau aproape), sunt singurul bărbat într-un grup de prietene de-ale ei. Încep să fie şi de-ale mele. În mod natural, corpul intră în ritmul muzicii. Cei din club sunt deja montaţi de alcoolul ce curge din belşug pretutindeni. Mi se oferă un pahar, în care îmi înmoi buzele, ca într-un ritual de iniţiere, de acceptare în grupul bahic al dansatorilor diluaţi în atmosfera încărcată de muzică şi fum. Muzica e bună, dar prea tare pentru urechile mele, proaspăt revenite din liniştea camerei mele. Mă simt bine, fuzionez cu grupul, corpul începe să se mişte în ritmul muzicii. Încep joaca preferată, urmărirea figurilor interesante. Atmosferă de carnaval fără măşti, în care participanţii se maschează cu muşchi lucraţi la sală, silicoane, machiaje şi haine strălucitoare.
Rar, întrezăresc frumuseţi naturale, în oceanul de poveşti stridente şi mincinoase. Spre deosebire de ceilalţi, nu am nevoie de alcool pentru a mă dezinhiba, pentru a-mi depăşi limitele. Prefer să fac trecerea conştient, gradat, să mă bucur de ea. Majoritatea din jurul meu preferă calea facilă a uitării propriei fiinţe, a părţii lor raţionale aţipite de aburii alcoolului. Totuşi, prea multe fete singure în jur, ce îşi maschează tristeţea sub false explozii de veselie, ce îşi verifică pe furiş, din când în când telefonul. Prea mulţi bărbaţi ce rătăcesc prin mulţime, cu paharul în mână, căutând cu privirea în gol. Mă bucur, mă scald în frumuseţea şi luxul din jur, în risipa de zâmbete, frenezie şi îmbrăţişări, devin pentru o clipă suspendată în eternitate un favorit al sorţii, unul dintre puţinii care au alături persoana iubită. Încet, fetele îşi depăşesc barierele autocenzurii şi se dezlănţuie în dansuri lascive, pătimaşe fie împreună, fie tăbărând asupra mea, precum şamanii dansând extaziaţi în cerc în jurul Stâlpului Cerului.
Nu mai reprezint demult decât principiul masculin, orice gelozie sau pudoare sunt lăsate deoparte, sunt încălecat, mângâiat, pipăit sărutat şi muşcat cu o sălbăticie şi savoare ce le va face probabil pe protagoniste mâine să roşească… dacă îşi vorm mai aminti ceva din toate astea. Sesizez dorinţe, pasiuni, devin ţinta unui vârtej din care nu lipsesc tristeţi, disperări şi lacrimi, doruri după jumătăţi ce lipsesc tocmai acum… În final, totul revine în suferinţă… lacrimi… ”nu-i aşa că sunt penibilă?” îmi şopteşte una dintre frumoasele bete, căzută în butoiul cu melancolie; ”nu eşti. Eşti doar supărată”. O ţin în braţe, o mângâi, îi strecor în decolteu un cub de gheaţă sustras din frapieră, chicoteşte isteric şi îşi reia dansul său hipnotic. Undeva, lângă noi, un scandal izbucneşte. Se aude zgomot de pahar sparte, acoperit de ritmurile lui ”anuşca maia” cântat de Ana Lesko. Bodiguarzii clubului intervin, totul într-un ton de veselie şi suspans, desprinse parcă din scenele filmelor western, cu Saloon-uri cu uşi batante şi pianişti veseli.
Lebăda mea neagră, graţioasă, a băut moderat. Mă învăluie într-o simfonie de zâmbete şi îmbrăţişări, mă sufocă cu sărutări, dansează precum o zeiţă universul întreg se învârte în jurul ei. Clipele se topesc pe nesimţite, pe scenă se succed dansatoare, cântăreţi, într-un spectacol multicolor, feeric. E uluitor mecanismul de auto-vindecare prin uitare, al fiinţei umane ! Acum şase luni, credea că lumea s-a sfârşit pentru ea, că nu va mai avea puterea să zâmbească niciodată. Şi iat-o acum, proaspătă ca o floare, vie şi strălucitoare, mişcându-se lin, ca un ţipar prin vâltoare, în lumina lunii. Emană o tinereţe şi o poftă de viaţă de nestăvilit !
Noaptea se sfârşeşte, pe ultimele acorduri ale muzicii protagoniştii nopţii dintre ani se retrag, unii singuri, alţii perechi, unii/unele împleticindu-se cu alcoolul transformat în plumb acumulat în picioare. Am şi eu povara mea, o port în braţe pe cea mai vajnică dansatoare şi băutoare a grupului nostru. Mi se strânge la piept, cu o mutriţă de copil încruntat că noaptea s-a terminat prea repede. Plecăm cu maşina mea, mâine vom reveni să luăm şi maşinile lor. A mai trecut un an.
