V-a plăcut filmul „Interviu cu un vampir”? Şi mie. Actorii erau de excepţie. Fireşte, titlul acestui text nu are nicio legătură cu conţinutul. Aşa se întâmplă cu unii jurnalişti cărora una le spui şi alta gândesc. Se întâmplă şi pentru că nu le place să scrie după dictare.
În România anului 2010, nu mai ai voie să gândeşti şi nici să spui ce crezi. Mi s-a întâmplat chiar în această dimineaţă când o doamnă, pe numele dânsei Ana Maria Muscar de la Hotel Castel Dracula (nu mi-e foarte clar cu ce se ocupă), a refuzat să-mi „dea interviu” (exprimarea îi aparţine) pe motiv că aş fi exprimat nişte opinii care nu i-au convenit despre Hotelul Castel Dracula. Mai precis, am spus că cei de acolo n-au făcut mai nimic pentru a valorifica o comoară pe care stau, respectiv mitul Contelui Dracula şi că, în afară de ospătarul care prinde oameni de picior, şi de frigăruile învârtite în jar de Halloween, nu prea au mare lucru în ofertă. Ca să o spun pe cea dreaptă, am rămas uimită să constat, la un moment dat când m-am cazat la Dracula, că, în caz de vreme rea, nu mergea căldura şi nici nu găseai mai mult de o priză în toată camera. Mare hotel de renume mondial, excepţională ofertă!
Acum, revenind la doamna Muscar, cea care mi-a cerut să-i trimit întrebările ca să-mi răspundă în termen legal (probabil de 30 de zile), aş vrea să o anunţ pe această cale că nu doream să-i iau niciun interviu. Această specie jurnalistică, pe care mulţi o confundă cu o simplă întrebare, este utilizată în alte cazuri. Ca să-ţi acorde cineva un interviu, în primul rând trebuie să-l ceri în cazul în care consideri că merită să faci acest lucru. În urma unui interviu, cititorul rămâne cu o idee, cu un gând la care meditează. Nu oricine dă interviuri, stimaţi domni şi doamne care sunteţi sunaţi de jurnalişti sau stimaţi trecători cărora li se pune un microfon în faţă. În limbaj jurnalistic, nu sunteţi decât nişte vox-uri.
Deci doamna Muscar nu a vrut să-mi răspundă la întrebarea despre Balul vrăjitoarelor, dacă se ţine sau nu, dacă e cineva interesat sau ba (ştiut fiind faptul că românii nu prea gustă astfel de idei, fiind mai creştini de felul lor), dar a ţinut neapărat să-mi dea câteva lecţii de jurnalism.
Eu, una, aş prefera ca dânsa să dea lecţii de turism dacă se pricepe. Din păcate, în ultimii ani, numărul celor care au ales Dracula chiar şi de Halloween a scăzut simţitor în ciuda promovării pe care cei mai mulţi dintre noi, jurnaliştii de doi bani care o deranjăm cu telefoane, am făcut-o din patriotism local. Convinsă că e greşit ce am făcut, doamna Muscar recunoaşte însă că nu mai vorbeşte decât cu cei care o laudă contra cost în baza unor contracte ferme de publicitate. Excepţional. Felicitări!
După statuia lui Bram Stoker peste care s-a tras un sac în anii trecuţi când a dat frigul, nu vă rămâne decât să puneţi o plăcuţă pe hotel pe care să scrieţi: „interzis celor care nu ne laudă!” şi strategia turistică va deveni una de mare anvergură şi complexitate, care nu va mai avea nevoie de nicio promovare, nici gratuită, nici pe bani.
