A avea un prieten este mai vital decât a avea un înger. N. Stănescu.
Ce greu şi neândemânatic ne despărţim de prieteni adevăraţi…în cât de fâstâcite moduri nefireşti…
Astăzi m-am despărţit de un prieten drag, nici nu contează de ce, nici nu contează unde a plecat nici pentru cât timp sau pentru ce a ales să vrea mai mult, să vrea mai simplu, să vrea mai bine, şi să se şi intâmple asta, nu doar să viseze. Dar m-a impresionat golul lăsat de tăcerea împărţirii unui sandvisch mestecat în linişte la despărţire. Liniştea. Şi privirile aruncate pe serveţelele de pe masă în timp ce mestecam, poveştile stupide despre preţul la benzină (pentru că l-am condus în viteză în ultimul moment la o benzinărie, pleca departe din oraş….spre casă), apoi tăcerea din nou apăsătoare şi mestecat încet, preocupaţi de stratul de salată gros dintre feliile de baghetă franţuzească.
„Să ai grijă de tine, da? Să ne suni imediat ce ajungi acasă, bine? Să vii cât de des poţi în vizită la buni al tău şi să nu îndrăzneşti să ne uiţi? Ai înţeles?„, erau simple cuvinte care nu mai transmiteau nimic deja din ceea ce simţeam cu toţii ( colegii…zic), de câteva zile, ştiind că prietenul drag care a sfinţit locul din care urma să plece, la sute de km depărtare, chiar a plecat!
La încă o muşcătură din feliile de pâine cu privirea în podea sau la peisajul rece de afară ne-am amuzat copios brusc şi am vorbit grămadă deodată suprapunându-ne cuvintele, într-o bucurie nejustificată situaţiei. Ne descărcam nervos de fapt. Noroc că nu ploua fiindcă am fi plâns. Afară trei tineri bine făcuţi împingeau un autoturism alb cu vopseaua cam scorojită şi maşina lăsată greu pe-o parte, în care o domnişoară cohetă privea de la volan, mândru în oglinda retrovizoare, elanul ajutoarelor binevoitoare. Ne-am prăpădit de râs cu lacrimi chiar, fără să ceară scena atâta energie de la noi, în fond era o pană de roată absolut stupidă, un model vechi de maşină şi trei tineri săritori. Nimic extraordinar.
Nu. Extraordinar era altceva………şi asta s-a simţit din nou din liniştea de după momentul stupid al isteriei. Nu mai avem vreme de lucruri simple. De noi. De suflete la care ţinem cu adevărat, prieteneşte, simplu şi cu intenţii demne de-o altă lume, nu asta în care ni s-au tocit simţurile şi în care viaţa ne trăieşte, nu noi pe ea. Ne mai trezim aşa în pauze scurte când mai pierdem câte un om drag care chiar pleacă din jurul nostru, din mărunţenia prezenţei de zi cu zi cu un ieşit la o ţigară scurtă între sute de statistici la computer, sau din momente cu câte o glumă reuşită aruncată în trecere pe hol când unul fuge la xerox iar celălalt scoate la imprimantă o foaie de parcurs. Golul lăsat de omul care sfinţeşte locul e o binecuvântare mai ales atunci când din roboţii care suntem pe cale să devenim, redevenim oameni. Un fragment de timp redevenim oameni! E mare bucurie.
Nu mai avem timp să cunoaştem nimic şi cum cumpărăm lucruri gata făcute iar negustori de prieteni eu încă nu am găsit….PRIETEN drag mulţumim pentru pentru cum ai ştiut să ne faci să fim din nou oameni, prin gesturi simple, bucurie, prin deschidere şi prin greşeli. Mulţumim pentru că nu ai ştiut niciodată să te prefaci. Ne-ai atins inimile la toţi.
