Concerte simfonice, tabere de fotografie, o Sinagogă atrasă în circuitul expoziţional şi de concerte, un festival de poezie, un festival de film, cărţi editate, monumente restaurate… şi lista activităţilor culturale este foarte lungă în momentul în care facem legătura cu Gavril Ţărmure, câştigătorul categoriei Cultură în competiţia valorilor bistriţene alese de cititorii noştri. Ultimii ani de evenimente culturale impresionante ne-au reaşezat pe o hartă naţională şi internaţională a actului artistic valoros, o hartă din care lipsisem parţial, dacă nu complet. Am reuşit să răpim din timpul preţios al managerului cultural fondator al Societăţii de Concerte Bistriţa şi am purtat dialogul redat mai jos.
Reporter: Cum aţi recepţionat premiul primit din partea noastră?
Gavril Ţărmure: Am fost flatat că m-aţi inclus în lista celor nominalizaţi, mulţumesc pentru aprecierile voastre, am descoperit competiţia mai târziu şi m-am implicat oarecum în desfăşurarea ei cu emoţie, am privit experimentul cu interes, pentru că este interesant modul în care eşti perceput, văzut, cum îţi este apreciată munca ta. Sigur că în clasamentul final două persoane ne-am detaşat de restul plutonului, dar asta nu înseamnă că distanţa de valoare dintre cei doi din faţă şi ceilalţi este reală, pentru că acolo mai sunt oameni care fac lucruri bune şi sunt valoroşi în domeniu. La astfel de competiţii contează notorietatea pe care o ai şi, dacă eu fac cu consecvenţă, regularitate, desfăşor, iniţiez, evenimente culturale de peste 20 de ani, sigur că lumea a început să mă perceapă ca un om serios, sper, în munca pe care o prestez şi m-a votat în consecinţă.
Rep.: Cum v-aţi descrie zona din spatele funcţiei pe care de cele mai multe ori o ocupăm şi pentru care primim recunoaştere, cum ar fi şi diploma de faţă? Cine este omul din culisele funcţiei de organizator de evenimente culturale, care vă sunt pasiunile personale?
G.Ţ: Meritul recunoaşterii nu este în totalitate al meu, ci şi al soţiei mele, cu care fac muncă de echipă. Asemenea rezultate nu poţi să le ai de unul singur, în spatele reuşitei stau oamenii cu care colaborez. În zona fotografică îl am pe Francisc Mraz, cu care colaborez mai ales la taberele de fotografie pe care le organizez, apoi pe zona acţiunilor literare colaborez foarte bine cu Dan Coman, Marin Mălaicu Hondrari, Ana Dragu, Camelia Toma… Ana Toma cu festivalul muzicii de cameră care are un impact senzaţional. Fac o paranteză acum şi îl pomenesc pe secretarul de redacţie Marius Chivu de la Dilema Veche, cel care le mărturisea prietenilor că abia aşteaptă să vină vara să tragă o fugă la festivalul de la Bistriţa de muzică şi poezie, iar în revista Adevărul Literar şi Artistic, acum un an, l-a propus ca eveniment literar al anului 2011…
Rep.: Dar tot nu mi-aţi răspuns complet la întrebare, nu vă place să vorbiţi despre dumneavoastră…
G.Ţ: Dacă aş răspunde punctual, eu, de la o vârstă destul de mică, am urmat o şcoală destul de grea. La 11 ani am plecat la Liceul de Muzică din Bucureşti, unde trebuia să rezişti prin seriozitate, pentru că era o competiţie foarte strânsă, am fost educaţi ca nişte performeri de la o vârstă fragedă. Când am dat examen la Conservator, îmi amintesc că eram trei candidaţi pe un loc, trebuia să fii primul ca să ai şansă să reuşeşti undeva, prin urmare niciodată nu mi s-a permis să fac rabat la calitate. Toată tinereţea mi-a fost sub acest semn.
Rep.: Povestiţi-mi, vă rog, dacă aţi avut o copilărie grea. Cred că ambiţia şi perseverenţa sunt două calităţi pe care le aveţi categoric şi care probabil v-au fost construite de la o vârstă fragedă, fără aceste linii de conduită ale caracterului probabil nu aţi fi avut astfel de rezultate…sau greşesc?
G.Ţ: Acuma sincer să fiu cred că am avut o copilărie mai degrabă frumoasă decât grea, îmi amintesc doar că a fost frumos, am fost o fire activă, energică, de când mă ştiu. Şi la mine, în şcoala din satul Căianu Mare, eram primul şi la învăţătură, şi la sport, şi la cântat cu vocea.
Rep.: Nativ descrieţi o dorinţă de fi în permanenţă primul sau aţi avut părinţi exigenţi?
G.Ţ: Părinţii, da, ne-au educat în permanenţă astfel ”dacă eşti primul nu ai emoţii”. Îmi amintesc când m-am dus la examenul de admitere la Conservator, iar mama şi anumite rude erau îngrijorate că ”vai, copile, uite cât de greu este că e numa’ un loc…” şi tata atunci a replicat ” da, dar lui numa’ un loc îi trebe”. Probabil că ne-am şi îndemnat unul de la altul, că, de exemplu, sora mea mai mare a făcut stomatologie şi la ea când a dat admitere erau 20 de candidaţi pe un loc.
Rep.: Deci clar o trăsătură de familie…
G.Ţ: Probabil că da, următoarea soră a făcut sport, apoi ceilalţi fraţi medicină veterinară, apoi iar stomatologie şi doi dintre ei au făcut dreptul, deci facultăţi foarte grele şi foarte bune în acelaşi timp. Am observat că celor mici le era jenă să nu atingă performanţa fraţilor mai mari. Nu a fost concurenţă. Suntem foarte uniţi, suntem o familie mare de peste 30 de persoane când ne strângem de sărbători, de exemplu de Rusalii, de Crăciun, de Paşti, la zilele de naştere ale părinţilor, este o adevărată sărbătoare şi suntem încă norocoşi că ne putem întâlni aşa, fiecare are un domeniu separat, suntem parcă pe bresle. A rămas această legătură foarte strânsă între noi de când eram copii şi, chiar dacă ne-a fost foarte greu, că munceam verile foarte mult, ca să putem avea pretenţii şi la a ne putea îmbrăca şi comporta, să putem să fim ca oricare dintre alţi colegi de ai noştri, care erau poate cel mult doi fraţi sau singuri la părinţi, sigur nu ne-a fost uşor. A trebuit să facem un efort mai mare decât alţii, dar l-am făcut şi rezultate şi satisfacţii am avut. A existat, cred, această tendinţă din copilărie, de a nu te lăsa, de a nu fi leneş, nu ne puteam permite să fim astfel. Cred că ni s-a consolidat această atitudine şi acest fel de a vedea lucrurile încă de pe atunci.
Rep.: Distincţia pe care aţi primit-o de la cititorii noştri defineşte o zonă a profesionistului. Cum aţi defini Profesionistul din zona culturală, unde este atât de uşor să cazi în anumite tendinţe şi să faci rabat la calitate?
G.Ţ: Profesionistul trebuie să fie un om cu principii, care să ştie ce vrea. Este foarte greu să cazi în concluzii. Ca fire sunt un demodat probabil, cred în valorile clasice, cred în seriozitate, nu mă poţi păcăli făcând un playback pe scenă, ori poţi să cânţi, ori nu poţi. Am un nivel al gustului cultivat, nu mă înşel. Picasso era întrebat la un moment dat cum face distincţia între un tablou de valoare şi un kitsch şi el a răspuns că, după ce vezi zeci de mii de tablouri, îţi dai singur seama ce este valoros şi ce nu. Aşa e şi cu muzica, după ce asculţi foarte multe compoziţii, nu mai poţi fi păcălit cu unele lucruri care ar putea părea interesante. Mi-a plăcut cum sună în mod natural un instrument natural, un violoncel, trompetă, trombon, am avut reticenţă întotdeauna la sunetul redat de curentul electric prin înregistrarea unui sunet. Sunetul este ca şi adevărul, se exprimă, are suflet, are armonice, are expresivitate, un sunet hârşâit poate să sune interesant în anumite contexte, dar exprimă îndoială, confuzie.
Rep.: Cât de greu v-a fost să vă impuneţi pe o piaţă ca cea a Bistriţei, în primul rând prin propunerile artistice pe care le făceaţi, fiindcă aici nu cred că putem vorbi despre un oraş cu un public performant de mare calitate. Putem vorbi deja de educarea unui public în ani de zile de propuneri cu ţinută, aţi pus o amprentă. Cât de greu v-a fost la început să fiţi înţeles ca mesaj în primul rând?
G.Ţ: Eu ori eram dat afară dintr-un serviciu, ori eram şef în locul de muncă respectiv. Am fost obligat, într-un fel. Oraşul are instituţiile lui specifice, are rigorile lui specifice, mutându-mă la Bistriţa acum două decenii am constat că acest oraş este unul dintre cele mai vechi din ţară, că este unul cosmopolit, că şi-a cumpărat titlul de oraş ca structură de habitare. Oraşul acesta a fost construit de saşi, iar ei sunt un popor de naţie germană recunoscută prin rigoare şi seriozitate. Am văzut că aici se desfăşoară un tip de cultură specifică satelor cu membri CAP şi atunci mi-am spus că o comunitate respectabilă ca istoria acestui loc nu se poate să consume un act cultural ca la căminul cultural. Mi-am spus că aceste instituţii ale oraşului pot fi gestionate şi locuite, pot presta servicii profesioniste. Am înfiinţat fundaţia aceasta (Societatea de Concerte n.r.) oarecum forţat, pentru că trebuia să fiu reprezentat juridic, economic, să nu fie fracturată de fiecare dată o idee bună de o structură adminstrativă care să fie deasupra mea. Mi-a fost foarte greu să organizez o stagiune muzicală permanentă la început, pentru că propuneam deja acte culturale care se aflau într-o zonă de nişă atunci şi nu le realizau o instituţie a statului care se subordona ori Consiliului Judeţean, Municipiului sau Ministerului Culturii. Atunci am încercat acest program şi am şi avut susţinători prin persoana lui Mircea David, care era atunci preşedinte în Consiliul Judeţean. A fost un om încrezător, care a aprobat o finanţare destul de modestăm dar suficientă ca să pot începe. Am fost privit cu reticenţă, dar lucrurile au mers şi am avut din ce în ce mai mulţi spectatori. Acum, de exemplu, la Centrul Municipal Cultural, cu o sală de 400 de locuri, la spectacolele noastre sunt oameni care stau în picioare deja pentru că nu mai încap. Publicul a devenit exigent şi numeros, e un fenomen rar întâlnit în oraşe similare. Pentru că tot am menţionat aici instituţia culturală cea mai veche din municipiu, să ştiţi că există o echipă extraordinară acolo, cu care colaborez foarte bine de ani mulţi şi, fără ei şi fără sprijinul Primăriei Bistriţa, cu siguranţă multe dintre evenimentele derulate prin proiectele noastre nu s-ar mai fi făcut. Le mulţumesc pe această cale.
Rep.: Lucrurile au curs din unul în altul firesc aparent, dar mă întreb dacă aţi fost conştient de la bun început de calităţile de manager pe care le aveţi sau pur şi simplu vi s-au dezvoltat pe parcurs, pentru că dacă vorbim de noroc într-un aşa domeniu ar funcţiona probabil doar o dată sau cel mult de preţ maxim două ori. Apoi nu s-ar mai lega nimic. Nu cred că putem vorbi de noroc aici! Cum aţi intuit ce anume doreşte publicul? Categoric că trebuie să existe o reţetă.
G.Ţ: Probabil faptul că am lucrat la Inspectoratul pentru Cultură mie mi-a folosit foarte mult, pentru că aceasta este instituţia Ministerului Culturii în teritoriu şi eşti oarecum obligat să înveţi dacă te implici în toate evenimentele, măcar cât să nu strici implicându-te. Sigur că şi şi gustul personal contează. Într-o discuţie cu Nicolae Breban acum vreo 15 ani, îmi exprimam gusturile pentru poezie şi el era foarte surprins că începeam şi sfârşeam cu Ion Mureşan şi mi-a mărturisit atunci că şi el îl iubeşte, întrebându-mă dacă eram absolvent de Filologie sau Filosofie… sau ce? Şi atunci i-am spus că e gustul meu personal, iar el, încântat, mi-a replicat: ”Păi da, asta este totul când vine vorba de calitate, gustul”. E fundamental. A avut o influenţă în modul meu de a vedea lucrurile. Acuma fug la altă idee şi mă gândesc cu drag la ce an plin am avut anul trecut de evenimente, dar şi ce an bogat în pierderi de artişti valoroşi am avut… O spun cu tristeţe, au murit oameni foarte buni şi tineri…
Rep.: Important este că după ei a rămas ceva…
G.Ţ: A rămas ceva, da, dar e trist pentru că erau oameni foarte tineri şi foarte buni profesionişti, buni prin faptele lor şi prin ce făceau, aveau o reacţie de solicitudine pentru noi toţi, simpatizau ceea ce se făcea aici. Păcat.
Rep.: Cum vi s-a intersectat destinul cu activitatea editorială?
G.Ţ. Ar trebui să facem un mic istoric, dar spaţiul e mic aici. Am organizat tabăra de pictură Muntele-Oraşul-Marea, prima ediţie organizată la Colibiţa sub patronaj privat, şi am reuşit să fac nouă ediţii la care mi-au participat artişti dintre cei mai mari din România, printre care Gheorghe Anghel, Ion Sălişteanu, Alexandru Chira, Horia Paştina, Ştefan Pelmuş, până la tineri foarte talentaţi. Editura am înfiinţat-o în cadrul fundaţiei, eram contaminat oarecum şi cu lectură; în anii ’80 am citit publicaţiile lui Ion Mureşan şi am avut şi prilejul să cunosc şi foarte mulţi scriitori valoroşi, poeţi, prozatori care au devenit cel puţin relevanţi pentru generaţia anilor respectivi. Ioan Groşan, Vasile Gogea, Radu Ţuculescu, nume serioase şi scriitori de mare forţă am cunoscut. După ce am înfiinţat fundaţia, mi-am spus că aceasta trebuie să aibă câteva programe foarte limpezi, foarte clare, o stagiune muzicală permanentă, cursuri de educare permanentă, pentru că există şi public mai tânăr care trebuie introdus cumva în lumea muzicală. Eram oripilat că în acea vreme nu se asculta muzică tradiţională autentică, devenise un soi de entertainment de proastă calitate şi atunci ne-am propus să redescoperim muzica satului românesc autentică. Am propus atunci primele trei CD-uri ale lui Grigore Leşe la nivel naţional. Îl respectam, îl şi iubeam, deşi el, ca artist, avea anumite accese pe vremea aceea, dar exclusivitatea era mult mai puternică decât respectivele ieşiri. Am avut apoi bucuria să descopăr Cvartetul Transilvan, tot atunci şi Grupul Iza, nişte oameni credibili, copleşitori, extrem de spectaculoşi; de altfel, regizorul Mihai Măniuţiu a făcut două spectacole cu ei Electra, Nunta, O vară pe Iza, cu care a luat numeroase premii numai pentru muzică. Editura a venit ca un gest firesc când am văzut cât de greu se chinuiau prietenii mei scriitori de atunci ca să le poată scoate la lumină, o aparentă joacă atunci numită hazliu între cunoscuţii mei ”editură pentru prieteni’,’ dar care a ajuns să fie foarte apreciată şi nu enumăr acum premiile.
Rep.: Aţi adus evenimente care ţineau de experimental, unde nu se încumetă oricine să intre, aţi avut un soi de simţ de vizionar?
G.Ţ. Nu ştiu. Îmi amintesc că noi am produs primele experimente şi spectacole cu Ada Milea, care este inteligentă, talentată şi cu care oricât ai risca făcând spectacole la graniţa experimentului, eşti oarecum acoperit, pentru că, paradoxal, cu aceste virtuţi ale ei eşti acoperit. Consilierul pe cultură de atunci, care văzuse unul dintre spectacolele de la Piatra Neamţ, a rămas surprins când a descoperit-o pe Ada atunci şi ţin minte că am fost invitaţi direct în spectacolul de Gală în festivalul Humoror de la Bucureşti, unde în juriu erau nume de talia lui Patapievici, Oana Pellea, Mircea Dinescu şi Tudor Jebeleanu.
Rep.: Care vă este topul personal al marilor reuşite în cei peste douăzeci de ani de activitate?
G.Ţ: Excursia este în plină desfăşurare la noi, mărturisesc că nu am stat să fac un bilanţ. Dacă mă refer la cele mai recente, doar în finalul ultimului an am avut patru concerte simfonice în fiecare săptămână şi sala a fost plină. Se spune că ai câştigat când ai astfel de rezultate. I-am avut în şase săptămâni la Bistriţa pe Victor Rebengiuc, Ion Caramitru, trupe de diverse specializări ale artei, am avut un festival de film în colaborare cu GroupSeven şi la fel sala arhiplină, în condiţiile în care la cinematograf nu merge nimeni. Am punctat foarte sumar. Cred că cea mai mare reuşită este câştigarea publicului.
Rep.: Să înţeleg că aceasta este definiţia evenimentului cultural perfect?
G.Ţ: Este foarte important ca ceea ce faci ca administrator cultural să se regăsească în cineva, eu ca singular iubesc ce fac pentru că şi eu consum ce fac. Nelocuind într-o capitală, am fost nevoit să îmi construiesc o capitală, dacă am vrut să mă simt ca la Viena sau ca la Paris, mi-am construit aceste posibilităţi. Pot părea bombastice aceste comparaţii, dar la aceste repere mă raportez. Nu la un orăşel de provincie care se vaită că sub aspect cultural nu are nimic ori se vaită că orice ar încerca nimic nu iese. Dacă crezi în ceea ce faci şi eşti consecvent, până la urmă reuşeşti. Sunt mulţumit că am salvat de la paragină Sinagoga, care a devenit cel mai frecventat spaţiu cultural din oraş, cu o acustică extraordinară. Biserica de la Tărpiu, de la Herina. Sugăletele, sunt clădiri restaurate tot prin aport personal, fiind atunci şi într-o poziţie care mi-a dat posibilitatea să fiu consilier şef al judeţului, iar Ion Caramitru era Ministru al Culturii atunci. Şi monumentele fac parte din construcţia noastră culturală. Apoi aş enumera pe lista reuşitelor personale Cartea Alcool a lui Ion Mureşan, cu care mă mândresc pentru că este considerată cea mai bună carte de poezie din ultimii 20 de ani şi are primite 11 premii. Sunt multe de menţionat, dar nu ne permite spaţiul.
Rep.: E o plăcere să stau să vă ascult, aflu lucruri inedite, informaţii valoroase, dar m-aş apropia de final cu un mesaj pe care să-l transmiteţi celor care v-au votat şi cititorilor noştri.
G.Ţ: Fără fidelitatea, afecţiunea şi aprecierea exprimate prin voturile lor, nu aş fi reuşit. Vreau să le mulţumesc direct pentru aportul la acest rezultat, sper să îmi desfăşor activitatea în continuare şi să îmi trăiesc viaţa în aşa fel încât să nu-i dezamăgesc.
