Toţi dictatorii lumii sunt creaţi de noi, pentru că noi dorim întotdeauna ca altcineva să ne spună ce avem de făcut. Există o motivaţie foarte subtilă pentru acest lucru, atunci când accepţi ca altcineva să îţi spună ce ai de făcut, nu mai ai nici o responsabilitate. Nu contează dacă cea ce faci este bine sau rău, nu mai trebuie să gândeşti, să îţi faci griji. Întreaga responsabilitate revine celui care ţi-a dat ordin să faci ceea ce faci.
Oamenii ca Adolf Hitler sau Iosif Stalin nu s-au aflat în funcţiile respective din cauza calităţii lor, ci pentru că milioane de oameni doresc să li se spună ce au de făcut. Fără cineva care să le dicteze ce trebuie să facă, ei se simt pierduţi. Noi ne creăm singuri dictatorii. Adolf Hitler a fost aproape nebun, dar o naţiune întreagă – una dintre cele mai inteligente naţiuni din lume, care a creat cele mai mari tradiţii ale filozofiei, gânditori şi teologi de primă mână – l-a ales drept conducător. Pare aproape de neânţeles cum un om de talia lui Martin Heidegger putea să creadă în Hitler. Am citit o sumedenie de filozofii ale lumii dar Heidegger mi se pare că a avut un asemenea geniu, o originalitate atât de mare în a privi lucrurile dintr-un unghi de vedere diferit, încât nu pot decât să mă minunez ştiind că a fost un adept al lui Adolf Hitler, că l-a susţinut pe acesta. M-am întrebat întotdeauna ce anume l-a determinat – pe el şi întreaga naţiune germană – să-l susţină pe nebun.
Motivul este simplu: nimeni nu doreşte să îşi asume responsabilitatea. Atunci când renunţi însă la responsabilitate, când o consideri o povară şi îţi doreşti ca altcineva să o preia de pe umerii tăi, îţi pierzi practic individualitatea, libertatea interioară.
Responsabilitatea nu este diferită de libertatea de spirit, de individualitate. Dacă renunţi la responsabilitate şi o plasezi pe umerii altcuiva, te reduci singur la o non-entitate. Evident, nimeni nu te mai poate acuza că ai greşit, dar preţul este foarte mare: ţi-ai pierdut sufletul!
Oamenii îi condamnă pe dictatori, dar nimeni nu se gândeşte la psihologia lor, la felul în care sunt creaţi ei. Noi suntem cei care îi creăm. În speranţa că vom fi degrevaţi astfel de orice responsabilitate. Nu ne dăm însă seama că o dată cu această responsabilitate dispare şi individualitatea noastră, libertatea de gândire şi de expresie, democraţia, totul. Vor exista întotdeauna oameni care vor adora să domine, să dicteze, oameni bolnavi, dispuşi însă oricând să preia această responsabilitate din mâinile noastre. Când ţi s-a luat responsabilitatea ţi s-a răpit şi libertatea. Toate posibilităţile de ţi se exprima individualitatea, au murit o dată cu această acceptare tacită. Iar cei care fac asta au o unică dorinţă: puterea. Este o formă de nebunie dar în cazul de faţă se potriveşte. Există o anumită sincronicitate între cei care doresc să scape de responsabilitate (fără să ştie că ân acest fel îşi vând sufletul) şi cei nebuni, care nu îşi doresc altceva decât puterea.
Şi ca să închei cumva nepotrivit dar cu tâlc, îmi vine o vorbă celebră în minte de a lui Antoine de Saint-Exupery ”Dacă ceea ce primeşti îţi poate fi furat, cine are puterea să îţi fure ceea ce dăruieşti?”
Despre EGO
previous post