Am înţeles doar că îngerii şi-au pus aripi ca să râdă de noi. Noi ne confecţionăm zâmbete ca să dăm senzaţia că suntem îngeri. Cine pe cine păcăleşte?
O carte senzaţională. Atât de intensă. Atât de vie. Este cartea autoarei regizor Chris Simion. Un titlu cu aplomb inspirat de alt mare nume al scenei teatrale româneşti, Alexandru Darie.
Pe talentata regizoare Chris Simion am cunoscut-o personal în urmă cu ani buni, pe vremea când împărtăşeam aceleaşi interese ale celei de a şaptea arte. Un univers plin de har. Aşa aş defini-o. Timpul s-a scurs, spectacolele ei au făcut valuri, cărţile ei la fel, au lăsat amprente paşii ei peste tot pe unde a trecut. Mi-e greu să o îngrămădesc între nişte simple cuvinte, i-aş strivi cumva aura de lumină cu care trece printre noi cei simpli. Şi atunci mai bine tac preferând doar să vă spun că titlul cărţii este doar începutul minunii dintre coperţi. Este o carte scrisă în opt ani de trăiri, emoţii, evenimente, situatii, angoase, transcrieri, într-un cuvânt…hălci de viaţă. Viaţă în stare brută pieptănată de firele psihologic încâlcite, pagini care pe măsură ce se lasă trăite de cititor, curg în tine şi te fac să te identifici până la virgule pe alocuri, încât la final, dacă ai răbdare şi nu te laşi distrat de cotidianul care poate îmbrăca multe tentaţii ieftine şi aparenţe, la final, simţi mai mult decât simplul sentiment că ai parcurs o carte bine scrisă, ci că te-ai maturizat parcă…e aşa un soi de terapie.
O regizoare scriitor
Cărţile pe care Chris Simion le-a scos pe piaţă sunt: „Dragostea nu moare. O concluzie la 16 ani” (1994), „Dogmatica fericirii” (1995), „Disperarea de a fi” (1996), „De ce nu suntem ceea ce putem fi?” (1997), „Spovedania unui condamnat” (1998/2000), „În fiecare zi, Dumnezeu se roagă la mine”(2002). De asemenea, Chris Simion a regizat numeroase spectacole, printre care şi: „Copilul divin”, după Pascal Bruckner, „Scaunele”, după Eugene Ionesco, „Dragostea durează 3 ani”, după Frederic Beigbeder, „Hell”, după Lolita Pille, „Şi caii se împuşcă, nu-i aşa?”, după Horace Mccoy, „Oscar şi Tanti Roz”, după Eric Emmanuell Schmitt, la Teatrul Bulandra.
Romanul „Ce ne spunem când nu ne vorbim” are două volume, primul este publicat de Editura Trei, a apărut în urmă cu două luni bune, iar primul tiraj de 2.000 de exemplare a fost deja epuizat.
„Cartea are în centru un personaj feminin, o fată căreia i se pune un diagnostic fatal. Drept urmare, îşi abandonează iubitul, părinţii şi prietenii, însă după doi ani îşi reface analizele şi află că este perfect sănătoasă. În momentul în care vrea să revină în povestea din care fugise, descoperă că nimic nu mai este ca înainte. Romanul este structurat ca o corespondeţă pe e-mail între două personaje: „Ceea ce îşi spun direct, ceea ce scriu şi nu trimit şi rămâne în «draft», ceea ce scriu şi şterg şi ajunge în «trash»””, declară Chris Simion.
Dar cel mai bine închei cu extrase din subiect…”să nu te furişezi niciodată, să nu îmi ascunzi niciodată nimic doar de dragul de a mă proteja. să te comporţi aşa cum simţi, pentru că aşa ne cunoaştem unul pe celălalt . iar dacă nu îmi convine o să îţi spun. nu vreau să avem o relaţie comună, nu vreau să devenim măşti, oameni care se prefac doar ca să nu se rănească. noi doi nu vom mai fi niciodată aşa. vreau să iubesc tot ceea ce ştiu că eşti şi tot ceea ce urmează să aflu. poţi să spui adevărul doar atunci când iubeşti nud. abia când începi să trăieşti doar în adevăr poţi săai încredere în celălalt. în mocirlă nu ai cum să vezi clar…..am înţeles doar că îngerii şi-au pus aripi ca să râdă de noi. noi ne confecţionăm zâmbete ca să dăm senzaţia că suntem îngeri. cine pe cine păcăleşte?”…
*
”…putem fi atat de multi intr-un singur trup, incat doar cand se va opri ceasul nostru si timpul personal, doar atunci vom stii care dintre cei multi am fost noi cu adevarat. experienta este singura care te face sa te schimbi profund si sa iti schimbi un punct de vedere cu altul. ca sa nu mai poti sa crezi in ce credeai, trebuie sa treci cu toata fiinta ta prin altceva mai puternic care sa iti rastoarne credinta, valorile. depinde cat curaj ai sa nu fii stanca, blocat in prejudecati, dogme, reguli, ci sa te arunci, sa primesti, sa te lasi modificat, sa daruiesti, sa incerci si apoi sa stii cine esti si unde esti. de la un moment la altul poti sa te schimbi. depinde cat curaj ai sa traiesti…”
*
