E lungă şi îndepăratată istoria vinului purtată prin viu grai din generaţie în generaţie de-a lungul secolelor. Vin sărbătorile şi deja se aud aşa cumva în surdină clinchete de zurgălăi şi copite de cai la trăsuri împodobite cu pleduri groase pentru trupurile firave ale ”cuconetului” de altă dată pe care ni-l putem imagina traversând pe dalele de piatră cu pavaj ales din capitala austriacă. Domniţe preţioase şi slugi grăbite să servească gusturile curţii regale pe vremea când pe aici tradiţia saşilor deţinea secretele unor soiuri alese de struguri, prin risipitele dealuri bistriţene.
Legende care s-au scurs şi îngropat o dată cu praful drumului şi al vieţilor apuse de demult dar care dacă ştii unde să le cauţi, şi mai ales când anume să se întâmple asta, cum e acum în prag de sărbătoare, pentru scurte fragmente de timp pot reânvia tradiţii şi lumi de altă dată. Totul ţine de deschiderea celui care se lasă cufundat în rame vechi îngălbenite de timp, în gusturi demi dulci sau seci cu iz de fruct, într-un decor de piatră caldă lângă uriaşe butoaie de lemn tăinuit meşterite să facă soiul ales şi unic. Nu degeaba era supranumit ”licoarea împăraţilor” vinul de Lechinţa. Era unul din vinurile casei imperiale din Viena iar cei ce deciseseră astfel erau adevăraţi cunoscători.
Se mai spune despre vinul nostru de Lechinţa că a salvat soarta românilor de la o destinaţie pe care nici nu dorim să ne-o imaginăm măcar, chiar imediat după război, când ruşii decideau cu duritate destine şi direcţii. Se pare că vinul nostru de pe aici a făcut minuni în delegaţiile ruseşti şi iată cum am trecut pe lângă pericole ca firul de aţă prin urechile acului. Şi cine ştie câte şi mai câte istorii neştiute zac uitate în poduri de case vechi sau pivniţe, în amintirile generaţiilor care se subţiază de la an la an şi în poveşti reale care devin legende în timp. Aşa le-am aflat şi eu întâmplător poveştile, deşi se spune că poveştile nu se lasă ascultate sau desfăcute decât atunci când ascultătorul este pregătit. E aşa ca un soi de rămăşag între maestru şi ucenic, acesta din urmă crezând că onoarea i se face lui prin prezenţa maestrului când în realitate maestrul de fapt ştie să apară doar când ucenicul este pregătit. Unele întâlniri sunt simple şi curate, directe.
Aşa se face că am aflat direct din spusele lui Voicu Mălinaş, gospodarul care sfătuieşte, măsoară, amestecă după pricepere şi nu după bănuială, soiurile alese, să facă mulţumit consumatorul, aşa am aflat direct şi eu fragmente din legendele mai sus menţionate. Şi despre tinerii care mai nou mai lasă berea deoparte venind în crama din subsol la ocazii alese când poţi degusta direct din butioaie soiurile alese pe sprânceană, măiastru denumite precum ”Riesling sec, Albert, Fetească Regală Demisec, Muscat Otonel demidulce şi o Fetească albă dulce. Mai avem un roşu demisec Merlot la crama din poveste. Dar din păcate la Lechinţa nefiind zonă pentru struguri roşii suntem nevoiţi să-i aducem din Vrancea şi cu ce mai avem amestecăm şi scoatem un vin roşu făcut la noi ptr consum”. Şi am aflat că nu-i tocmai uşor să devii producător, nu-i tocmai simplu să devii producător precum este şi dl Andrei Volcov, fin cunoscător al soiurilor pe care le produce.
Vechea faimă a vinului de Lechinţa e deja un cunoscut brand bistriţean iar motivul apariţiei unei locaţii alese pentru degustarea soiurilor se cerea demult deja, era păcat să nu fie pus pe piaţă. Iar cei care cunosc tradiţia ştiu că un vin care se degustă se miroase, se ia o înghiţitură, se plimbă prin gură şi se aruncă. Nu se înghite. Degustătorii nu beau cantităţi industriale de vin pentru că nu ar putea practica o astfel de meserie. După acţiunea descrisă se mestecă o bucăţică de pâine sau de măr ca sa se şteargă gustul şi să se poată trece la următorul vin. ”Anul bun ptr strugure înseamnă ploile din primăvară şi un pic în primăvară cum o fost anul acesta, ca să poţi face lucrările de primăvară, şi mai trebuie un pic de secetă mai apoi, cum o fost acuma. Va avea strugurele zahăr natural şi ăsta este cel mai bun fruct pentru vin de calitate. Anul acesta a ieşit cantitate mare de struguri şi am avut şi calitate la ei. Anul trecut mai slab că am avut ploi multe” mi-a mărturisit dl Mălinaş.
E grea tradiţia în domeniul acesta ca afacere, terenul trebuie să fie bun pentru vie, nu merge orice teren, să iei măsura la sol şi să nu mai spunem că şi ce soi anume merge şi la ce tip de teren trebuie să cunoşti, nu e chiar floare la ureche să te trezeşti într-o dimineaţă cu brusca decizie că vrei să devii producător. Şi apoi vine partea dificilă legată de cules de întreţinut al unei vii. Problemele cele mai mari sunt legate de cum rezolvi întreţinerea unei vii, că cine cunoaşte meserie e deja în vârstă, şcoli nu se mai fac, specialiştii devin valori tot mai rare. ”Cu sapa poate oricine să se deprindă că e tot muncă grea de câmp dar la vie lucrurile stau complet altfel. Drumul de la boabă la vinul din pahar e lung şi anevoios, depinzi de climă, de pricepera celor cu care faci echipă, de cât de bine ai moştenit secretele şi reţeta de păstrare ca să nu mai vorbim de răbdare, că numai după trei ani şi chiar cinci de la plantarea unei suprafeţe cu viţă tânără putem vorbi de primele producţii. ” spunea dl Mălinaş. Şi am încredere pentru că într-adevăr cunoaşte.
Iar cine apreciază efortul, răbdarea, satisfacţia lucrului bine făcut şi priceperea, ştie ce spun. Răsplata e în paharul de pe masa de Crăciun, în culoarea şi aroma din licoare. Când preţ de câteva momente bune îi poţi înţelege pe împăraţii din Viena şi ale lor ”răsfăţuri”, în cupe de cristal ales. Lipseşte poate doar caleaşca şi zăpada. Sau poate nici măcar.
(fotografiile autoarei)
