Potrivit unei legende hinduse, a existat o vreme în care oamenii erau zei, dar ei s-au folosit peste măsură de divinitatea lor, iar Brahma, stăpânitorul zeilor, a hotărât să le-o ia şi să o ascundă într-un loc unde ei nu ar putea niciodată să o găsească.
„Unde să le tăinuiesc divinitatea?” Această întrebare îl frământa într-atât pe Brahma încât s-a hotărât să adune toţi zeii la sfat. „Să o îngropăm adânc în pământ”, au spus zeii. „Nu, nu este bine”, a răspuns Brahma , „ei vor săpa chiar şi până în centrul pământului pentru a da de ea.” „Să o scufundăm în hăurile oceanului”, au exclamat zeii. „Nici asta nu e o idee prea bună „, a zis Brahma”, oamenii vor învăţa să se scufunde în apă şi o vor descoperi”. „Să o ducem pe cel mai înalt pisc al munţilor”, au venit cu o nouă propunere zeii. „Nu este un ascunziş potrivit”, a spus Brahma, „ei vor învăţa cum să se caţere pe munţi şi îşi vor recăpăta divinitatea”. Epuizaţi de atâta frământare a gândurilor, zeii s-au dat bătuţi: „În cazul ăsta, nu ştim unde am mai putea-o ascunde, întrucât se pare că nu există nici un loc de pe pământ sau din apă în care oamenii nu vor ajunge în cele din urmă.”
Brahma s-a cufundat în meditaţie vreme îndelungată şi apoi le-a spus: „Iată ce vom face! Le vom ascunde divinitatea adânc în miezul fiinţei lor, căci oamenii nu se vor gândi niciodată să o caute acolo.”
Toţi zeii au încuviinţat pe loc această strălucită idee, iar lucrurile s-au făcut întocmai. De atunci, oamenii nu au odihnă mergând de-a lungul şi de-a latul pământului, săpând tunele, scufundându-se în adâncurile oceanelor şi explorând tot ce se poate explora, căutând ceva care există deja în ei însişi.
