Moartea este o certitudine pentru fiecare. Întrebarea care rămâne este cum şi când ? Ca şi creştini, noi ne rugăm: „Sfîrşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, în pace, Domnului să cerem”. „Şi ne izbăveşte pe noi de moarte năpraznică”. „Nu lua viaţa mea la jumătatea zilelor mele”- spune David. Din păcate, prea puţini oameni, tineri sau bătrâni, îşi petrec zilele ce le-au mai rămas de trăit, cu conştiinţa Eternităţii, a irepetabilităţii clipei care trece, a timpului din ce în ce mai puţin rămas în clepsidra existenţei.
Astăzi, din ce în ce mai mult trăim acest sentiment acut al nimicniciei existenţei omului de astăzi, al pericolelor ce ne pândesc firava noastră suflare de viaţă, la tot pasul.
Acum, mai mult ca oricând în istoria recentă a Umanităţii, trăim sub semnul primejdiei, al războiului, al dezastrelor iminente, aidoma sentimentului pe care îl descrie Mircea Eliade în jurnalele sale, acea senzatie că ”nu mai este timp” pentru generaţia din care făcea parte, că tinerii din perioada interbelică trebuie să ”ardă” la maxim, să creeze, să îşi pună geniul în valoare, căci nu se ştie cât vor mai rămâne în această lume. Iar Istoria i-a confirmat temerile.
Aşa cum înţeleputul Zenon din antichitatea greacă îşi sfătuia discipolii să trăiască fiecare zi ca şi cum ar fi ultima (în sensul pozitiv al termenului), la fel trebuie să privim şi noi viitorul.
Judecând după semnalele tot mai multe pe care marii potentaţi ai acestei lumi le emit – cum că suntem prea mulţi, ne înmulţim prea repede, consumăm inutil resursele planetei – luând în considerare şi calculele acestor demenţi, de reducere drastică a populaţirei lumii – prin boli, foamete, sărăcire, războaie – viitorul Umanităţii se prezintă într-o lumină sumbră.
Desigur, acceptăm cu seninătate astfel de ştiri, de semnale, le acceptăm cu răceală, cu ”detaşare” inumană, sperând de fapt în sinea noastră că aceste lucruri nu ni se vor întâmpla tocmai nouă, ci altora. Semeni de-ai nostri, dar din altă parte, de aiurea. Unii chiar sunt de acord cu reducerea populaţiei lumii… dar să nu se reducă cu ei. Este vorba despre acelaşi sentiment de falsă siguranţă care ne face să credem în mod cu totul absurd că MOARTEA este un lucru care se întâmplă numai altora, nu şi nouă, care vom trăi veşnic tineri şi sănătoşi.
Şi astfel viaţa se scurge pe lângă noi, pe nesimţite, iar noi trăim la minim, luând decizii comode, refuzând din lene să începem să trăim cu adevărat, să ne mobilizăm să acţionăm astfel ca viaţa noastră să înceapă să capete un sens, să însemne cu adevărat ceva. Lipsa acestei conştiinţe a importanţei capitale a fiecărei decizii pe care o luăm, zi de zi, provine dintr-o lipsă de trăire mistică, religioasă.
Înţelegând acest lucru, l-am învăţat pe fiul meu că fiecare faptă, bună sau rea, este scrisă de înger în Cartea Vieţii, iar faptele noastre ne vor sta înainte la judecată. De asemenea, i-am spus că îngerul păzitor se mâhneşte când făptuim rău, şi se veseleşte când facem binele. Aşa se formează osatura morală care dă un sens existenţei.
Altfel, ajungi la un sfârşit, să te întrebi: ce sens a avut viaţa mea ?
