Generozitatea noastră, reflectată în mărunţiş

Eu, una, am început să nu mai las niciun bănuţ la casă după ce mi-am dat seama că niciodată vânzătorii nu mă iartă dacă nu am, de exemplu, 1 leu şi 25 de bani. Nu am, nu primesc produsul respectiv. În cazul în care am 2 lei, vânzătorului i se pare firesc să nu-mi mai dea rest sau, dacă mi-l dă, i se pare firesc să nu-l iau, altfel se uită urât la mine. 

Nu ştiu de ce noi, românii, credem că e de bun simţ să laşi celui de la casierie ceva mărunţiş. Parcă i se cuvine dreptul de a lua tribut fiindcă lucrează cu bani. În fond, el nu face decât să marcheze pe casă valoarea produselor şi să-ţi ia banii. E meseria lui, e plătit pentru asta. De ce să-i laşi bani? Nu e acelaşi lucru cu bacşişul pentru chelner sau pentru coafeză.

O altă categorie dintre noi nu se apleacă pe stradă să ia bănuţul care i-a căzut. Aşa se face de exemplu că, în zona magazinelor mari, poţi să-ţi faci rost de bani de o pâine dacă eşti atent pe ce calci. Oamenii cu adevărat chibzuiţi nu ar arunca cu bani pe jos. Nu e şi cazul nostru.

Apoi, orice sărbătoare din calendarul ortodox şi din alte calendare e folosită de mulţimi imense de oameni drept pretext să iasă la cumpărături. Vineri seara, în Kaufland, nu era niciun loc liber de parcare, mai ceva ca de Crăciun. Astăzi, la Winmarkt ziceai că năvălit oastea de cumpărători. Se luau cu asalt toate raioanele cu jucării din pluş, cu flori şi bomboane. Ca să nu mai vorbesc de şirul infinit de maşini şi de faptul că, să găseşti un loc de parcare în sfânta zi a lui Valentin, a fost de-a dreptul o chestiune de şansă.

Una peste alta, suntem săraci, nu avem bani. O ducem greu de tot. Atât de greu încât ai impresia că, de dimineaţa până seara, nimeni nu lucrează în acest oraş. Parcă toată lumea aşteaptă încă o sărbătoare şi încă una în care să poată arunca cu bani în stânga şi în dreapta.