De la construcţii de piatră şi cărămidă, la industrializarea excesivă a anilor `70

S-a născut din nevoia oamenilor de a-şi asigura confortul, de a simţi că există un loc pe care îl pot amenaja după bunul plac. Frumuseţea lui nu este un lucru nou, Andrea Gromo descriind în 1564 oraşul ca fiind unul “frumos, bogat, populat şi puternic”.

“Străzile drepte sunt tăiate, de la un capăt al oraşului la celălalt de pâraie formate din acele izvoare care curg prin tot oraşul, spre marele folos al locuitorilor şi totodată spre desfătarea ochilor privitorilor. Şi pe fiecare din laturile acelea este o poartă principală cu foarte multe mori de-a lungul şanţurilor puse în mişcare de apa izvoarelor ce ţâşnesc acolo, şi ele pot să macine mult mai mult decât nevoile oraşului”, completa Andrea Gromo.

Bistriţa a trecut uşor prin arhitectura ţărănească, cea din lemn sau paiantă, ajungând la construcţii de piatră şi cărămidă. Această trecere care mai lasă mici dovezi în diferite locuri ale oraşului a fost una treptată şi s-a datorat nevoii de confort şi a puterii economice sporite a patriciatului din Bistriţa. Înflorirea edilitară a oraşului a implicat şi o puternică creştere a producţiei de materiale de constucţie şi apariţia unui corp de meşteri recunoscuţi pentru valoarea lor. Înnoirile şi completările edilitare duc la creşterea numărului de parcele construite, impunând o aglomerare a spaţiului intramuros şi la definitivarea unei reţele de străzi înguste şi pasaje care permit circulaţia între arterele principale, care pornesc dinspre Piaţa Centrală, structură care poate fi recunoscută şi astăzi.

Nenorocirile nu au evitat nici ele micuţul oraş din Ardeal, acesta trecând peste câteva incendii, unul din ele mistuind o treime din el  şi chiar peste două epidemii de ciumă care a depopulat ţinutul. Acestea au dus la o stopare a activităţilor edilitare de amploare în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Ţinutul ia în calcul o nouă modernizare a oraşului abia în secolul al XIX-lea, când se demolează fortificaţiile şi se ridică alte edificii adaptate noilor nevoi ale oraşului. Astfel din 1860 au început investiţiile în pavarea străzilor şi în iluminatul public, atât de vitale în 2011 şi numai dacă ţinem cont de nemulţumirile şoferilor noştri când vine vorba de starea drumurilor. 1900 vine şi cu reguli în ceea ce priveşte clădirile, limitându-le la maximum trei niveluri şi obligând lipirea directă a lor, reguli care încă se mai pot observa materializate în centrul oraşului. 

Relaţia dintre oraşul vechi şi extinderile impuse de creşterea demografică au urmărit să păstreze caracterul urban al spaţiului construit, mai cu seamă pe axele de comunicaţie principale, ca o sistematizare care să răspundă urbanismului modern. Rezultatele acestora s-au menţinut până în anii  `70 ai secolului al XX-lea cand s-a declanşat industrializarea excesivă şi a început ridicarea noilor cartiere de blocuri, care a creat în acelaşi oraş două lumi diferite...

foto: bistritza.ro