Aveţi voie

În goana nebună după succes, presa zilelor noastre nu mai ţine cont de nicio limită. Cui i-ar plăcea să fie fotografiat în timp ce-şi plânge părintele sau copilul mort? Vă spun eu: niciunui om normal.

Astăzi, la înmormântarea lui Paul Rus, cineva din anturajul familiei, mi-a făcut un semn din ochi să nu mai fotografiez. Puteam să mă prefac că nu am observat şi să fac poze la foc automat. Nu cred că ar fi alergat nimeni după mine să mă oblige să le şterg. Am ales să mă mulţumesc cu o singură fotografie, neutră, şi să plec.

Probabil că am fost singura căreia i s-a făcut semn să plece. Nu ştiu şi nici nu am de gând să fac vreo anchetă în acest sens. Ştiu doar că mi se pare cel puţin deplasat să văd în ziare sicrie deschise, feţe de oameni morţi, oameni sfâşiaţi de durere, dovadă că astfel de "ştiri" au succes la public.

Prea mulţi oameni sunt ahtiaţi după moarte. Vreţi să fiţi alături de o familie îndoliată? Mergeţi la priveghere cu o floare sau la cimitir să fiţi alături de ea. Nu vă arătaţi nici compasiunea, nici omenia scriind comentarii răutăcioase sau accesând fotografii cu sicrie deschise. Dimpotrivă.  

Am decis să scriu acest text pentru toţi cei care cred că presa are voie să facă orice. După părerea mea, presa ar trebui să cunoască legislaţia care-i dă dreptul să facă anumite lucruri, iar pe altele nu. Ca persoană fizică ai dreptul să spui „nu vreau să fiu fotografiat”, iar presa trebuie să-ţi respecte acest drept fără negociere. Aveţi dreptul să vă căsătoriţi departe de blitz-uri, să îi înmormântaţi pe cei dragi fără să fiţi filmaţi sau fotografiaţi. Aveţi tot dreptul din lume, iar presa are obligaţia morală să vă respecte acest drept.

Chiar dacă sunt singurul jurnalist căruia i s-a spus „nu”, am înţeles să respect dorinţa familiei şi să-mi arăt astfel compasiunea pentru durerea ei. Este o limită peste care nu am putut trece şi sper să nu fiu tentată vreodată să o încalc fiindcă tentaţia creşterii numărului de accesări şi de vizitatori e mare. Cu ce preţ? Al încălcării oricăror limite ale bunului simţ în acest caz şi în multe altele. Ştiu, presa nu trebuie să se ocupe de educaţia publicului, dar nu cred că misiunea ei este să alimenteze lipsa de educaţie. În faţa durerii sfâşietoare, un om educat face un pas înapoi şi păstrează tăcerea. Durerea nu mai are nevoie de cuvinte. E suficientă.