Din istoria serviciilor secrete româneşti XIV Eugen Cristescu 8

După cum era de aşteptat, de arhiva SSI sau interesat mai ales sovieticii, mai mulţii ofiţerii ruşii, anume instruiţi pentru acest lucru, au făcut parte din primele elemente ale Armatei Roşii care au intrat în Bucureşti şi ulterior au ocupat România. Dar nu numai, ca un borcan de miere, arhiva SSI-ului a atras irezistibil si serviciile secrete americane, OSS (Office Strategic Studies) predecesorul CIA, respectiv Frank Weisner, rezidentul OSS din Turcia, unul din şefii de mai târziua a CIA şi engleze, “Intelligence Service”. Deşi ruşii au avut avantajul primului venit,  ei n-au reuşit să găsească chiar toate dosarele SSI. Oamenii S.S.I-ului. „au rătăcit” o parte din arhivă prin depozite doar de ei ştiute, aducându-le la lumină numai după plecarea consilierilor sovietici din ţară, la începutul deceniului şapte.




După 1964, fosta arhivă a S.S.I. a fost triată, cea mai mare parte a documentelor referitoare la activitatea Mişcării Comuniste şi Muncitoreşti, a Komintern-ului, trecând la arhiva fostului Comitet Central al Partidului Comunist Român, împărtăşind după decembrie 1989 soarta acesteia.




Eugen Cristescu a fost arestat la 24 septembrie 1944, în urma divulgării locului în care se ascundea, tocmai de către cei pe care-i menajase şi îi protejase în timpul războ¬iului în faţa germanilor, Iuliu Maniu şi Ion Mihalache. Iniţial Cristescu a fost anchetat de autorităţile române. Dar la 12 octombrie 1944, în urma unei cerceri exprese a ruşilor, el a fost luat, alături de generalii Constantin (Picky) Vasiliu, Constantin Pantazi şi Constantin Tobescu, mareşalul Ion Antonescu şi soţia sa Maria, profesorii Mihai Antonescu, Gheorghe Alexianu, Radu Lecca şi duşi la Moscova, unde au rămas până la începutul lunii aprilie 1946.




Există şi în prezent multe necunoscute în legătură cu timpul petrecut de Cristescu la Moscova, 16 luni, la celebra închisoare Lublianka. O parte a acestor necunoscute au fost dezvăluite de un coleg de celulă din închisoarea moscovită, Gabriel Bălănescu, ale cărui dezvăluiri dintr-o carte de memorialistică se confirmă documentar.


„În celula în care am stat”, a povestit Cristescu lui Bălănescu, „mai erau, Ianaghita, fostul comandant japonez  al Port Arthur-lui, fostul şef al tătarilor din Crimeea şi Schaner, fost ofiţer de transmisiuni, al armatei lui von Manstein, staţionată la Rostov şi căzut prizonier la Stalingrad cu armata lui von Paulus”….


La o întrebare a lui Bălănescu, adresată lui E. Cristescu despre numărul membrilor PCR la 23 august 1944,  acesta a dat următorul răspuns: „Cum să nu ştiu! Era datoria mea să ştiu. Dar datoria mea era să nu trag o concluzie falsă. Au fost 1.150! Mai mult de jumătate din aceştia erau agenţii noştri informatori. Generalul Vinogradov, în ancheta de la Moscova mi-a pus aceiaşi întrebare, cu privire la numărul comuniştilor, şi când i-am indicat cifra, mi-a spus: «Exact». Gândeşte-te ce înseamnă 1.150 de comunişti la o populaţie de 20 de milioane de oameni. Mai puţin de 1 la 20.000 de locuitori, şi din acest mai puţin de unu la 20.000 de locuitori, jumătate erau agenţii comisarului Sava Dumitrescu, care era tehnicianul nostru în problemele comuniste”…


Cristescu i sa mai destăinuit lui Bălănescu că un număr din „şedinţele” (interogatorii) la care a fost supus la Lublianka a fost dedicat Mişcării Legionare. „Ore întregi am fost interogat despre metodele legionare de educaţie şi de luptă. Unul din anchetatori a fost tot generalul Vinogradov. În timp ce despre corpul diplomatic eram anchetat în prezenţa a doi sau trei asistenţi, desigur din N.K.V.D. sau armată, cele despre Mişcarea Legionară erau onorate de 250-200, în săli mai spaţioase, uneori chiar mai mulţi „specialişti”, toţi îmbrăcaţi în civil”.


Bagajul informativ a lui Cristescu a fost imens, aşa că nu este nici o mirare că serviciile de informaţii sovietice iau acordat un interes deosebit. A fost interogat de mai multi ofiţeri din serviciile speciale, inclusiv de Viktor Abakumov, şef al unităţii contrainformative SMERŞ şi apoi al Securităţii U.R.S.S.


În ţară prin apariţia Legii nr. 312 din 24 aprilie 1945, începuse seria numeroaselor procese politice intentate foştilor conducători, precum şi celor care îndepliniseră funcţii importante în aparatul de stat în timpul regimului antonescian.


Pentru E. Cristescu, seria proceselor, unele în lipsă, au început imediat după apariţia decretului regal prin care fusese destituit oficial din funcţia de director general al S.S.I.-ului.


În aprilie 1945, E. Cristescu a fost trimis în judecata Curţii Marţiale din Capitală în urma reclamaţiei făcute de Constantin Maimuca, fost inspector din Poliţia de Siguranţă, care fiind judecat în 1941 pentru „înaltă trădare”, a cerut după 3 ani şi 8 luni de detenţie, revizuirea procesului şi condamnarea lui E. Cristescu, pe care l-a acuzat că „i-a înscenat procesul prin fals şi abuz de putere”. Ca rezultat, în lipsă, E. Cristescu a fost condamnat la 3 ani de închisoare corecţională şi 5.000 de lei amendă pentru fals în acte publice şi abuz de putere.




Al doilea proces, şi cel mai important, în care E. Cristescu apare ca inculpat, a fost aşa-zisul „proces al marii trădări naţionale”, care s-a desfăşurat între 6 şi 17 mai 1946, după ce Eugen Cristescu a fost adus în ţară de la Moscova. În rezultatul procesului, E. Cristescu a fost condamnat la moarte pentru „crimă de război şi dezastrul ţării”. Însă, împreună cu Radu Lecca, fost comisar general pentru problemele evreieşti şi generalul Constantin Pantazi, fost ministru de Război, E. Cristescu a beneficiat de Înaltul Decret Regal cu nr. 1.746, prin care li s-a comutat pedeapsa la muncă silnică pe viaţă, iar Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Gheorghe Alexianu şi Constantin (Picky) Vasiliu au fost executaţi prin împuşcare la penitenciarul Jilava, în baza aceleiaşi sentinţe şi aceluiaşi decret regal.




Eugen Cristescu a fost salvat de la moarte de Lucreţiu Pătrăşcanu, ministru justiţiei în guvernul dr.Petru Groza, un episod care avea să-i aducă acestuia, câţiva ani mai târziu, propria condamnare la moarte.